Semnele comune ale unei situații dificile sunt:
- prezența dificultăților, conștientizarea personalității amenințării, obstacolele în calea punerii în aplicare a oricăror obiective, motivații;
- starea tensiunilor mentale ca reacție a individului la dificultate, depășirea căreia este semnificativă pentru subiect;
- o schimbare vizibilă a parametrilor obișnuiți ai activității, comportamentului, comunicării, depășind termenul "obișnuit".
Principalele tipuri de situații dificile:
În funcție de modul în care este percepută amenințarea, situațiile dificile pot avea trei niveluri:
1) dificultăți ca o potențială amenințare (situații problematice de activitate, situații de interacțiune problemă și dificultăți interne);
2) dificultate ca amenințare imediată (situații de criză, situații de urgență, situații de interacțiune pre-conflict, conflicte intrapersonale);
3) dificultăți ca o amenințare realizatoare (extreme, inclusiv situații de luptă, situații conflictuale și crize intrapersonale).
Într-o situație dificilă, o persoană se opune mediului. Într-o situație dificilă de interacțiune, o persoană se opune unei alte persoane sau unui grup. În situația dificilă a planului intrapersonal, o persoană se contractează.
Să analizăm mai detaliat toate tipurile de situații dificile.
Situațiile dificile de activitate se disting printr-o nouă sarcină, care este rezolvată în circumstanțe obișnuite. Astfel de situații necesită mobilizarea abilităților cognitive umane și a stabilității emoționale.
Situațiile critice sunt asociate cu condițiile în schimbare semnificativă în care au loc activitățile
Situațiile extreme reprezintă o manifestare extremă a situațiilor dificile, necesită tensiunea maximă a forțelor fizice mentale și fizice ale persoanei de a scăpa de ele.
Situația problematică a interacțiunii se caracterizează prin prezența unei contradicții și atitudinii pozitive sau neutre a subiecților de interacțiune unul cu celălalt. Tensiunea interpersonală este scăzută. Componenta rațională este baza comportamentului și a comunicării. Amenințarea din partea celuilalt este evaluată ca potențială.
Situația preconflict a interacțiunii diferă de problematică printr-un grad mai ridicat de tensiune mentală. Părțile sau una dintre părți au luat acțiuni care sunt considerate de adversar ca provocând daune morale sau fizice. Caracterizată de începutul formării unei atitudini negative față de cealaltă, dorința de a se opune. Probabilitatea de escaladare în conflict este mare.
Pentru interacțiunea conflictului de opoziție caracteristică în formă de comunicare, comportament sau activități care vizează protejarea intereselor sale prin limitarea activității adversarului, provocând pagube morale sau materiale, precum și o atitudine negativă față de unul pe altul. Predominanța auto-motivației. Emoțiile domină definiția comportamentului și modul de comunicare. Ca rezultat al stresului, toate resursele individului sunt mobilizate pentru a obține victoria asupra adversarului.
Dificultățile intrapersonale sunt probleme relativ simple ale vieții interioare a unei persoane. Sunt stări mentale de îndoială, indecizie, retragere neidentificată, lipsa unei soluții la problemă.
Conflictele intrapersonale sunt cele mai extinse tipuri de situații dificile intrapersonale. Severitatea conflictului intrapersonal depinde de percepția individului asupra importanței situației dificile, stabilității sale psihologice.
Crizele intrapersonale (de viață) apar ca perioade speciale relativ pozitive ale vieții unei persoane, caracterizate de schimbări psihologice marcate. Există crize de vârstă, neurotic și traumatic. În plus, crizele intrapersonale sunt clasificate în funcție de activitate criteriu (criza aspectelor operaționale ale vieții: „Nu știu cum să trăiască“, aspectele crizei țintă motivaționale ale vieții: „Nu știu, ceva să trăiască“, aspectul semantic al crizei: „Nu știu de ce în general trăiesc "). De regulă, crizele intrapersonale sunt un fel de puncte de cotitură ale modului de viață a persoanei, însoțită de restructurarea structurii semantice a conștiinței persoanei, o posibilă schimbare spre noi valori și obiective.
Tipurile selectate de situații dificile apar rar într-o formă izolată. De obicei, ele par să se suprapună.
Dificultatea situației este în mare parte determinată de componenta subiectivă:
• Nu poate exista o amenințare obiectivă, dar un om, confundându-se cu el, percepe situația ca fiind dificilă. Motivul poate fi lipsa lui de pregătire, percepția distorsionată;
• pot exista factori obiectivi reali (amenințarea cu moartea, pericolul unui accident), dar o persoană nu știe despre existența lor și nu înțelege situația ca fiind dificilă;
• o persoană poate fi conștientă de dificultatea situației, dar nu este rezonabil să nu o consideri prea dificilă pentru sine;
• Situația poate fi foarte importantă pentru persoana respectivă, însă, fără a găsi soluția, o persoană poate recurge la protecție psihologică și poate scăpa de greutatea sa reală.
• Situația poate fi complexă din punct de vedere obiectiv, însă disponibilitatea cunoștințelor și a experienței va permite depășirea ei fără dificultăți speciale.
Reacția specifică a individului la o situație dificilă poate fi considerată tensiune mentală, caracterizată prin restructurarea activă și integrarea proceselor mentale în direcția dominației componentelor motivaționale și emoționale.
În funcție de efectul tensiunii asupra funcțiilor mentale, se disting următoarele forme:
• Perceptuală (care rezultă din dificultatea percepției);
• intelectual (persoana întâmpină dificultăți în rezolvarea problemei);
• emoțional (există emoții, comportament și activitate dezorganizatoare);
• voință puternică (omul nu se poate controla pe sine);
• motivațional (asociat cu lupta cu motivele).
Oamenii instabili și instabili se comportă diferit în situații dificile.
Motivul activității
Scop, obiective
Acțiuni care duc la atingerea scopului
Conștientizarea dificultății
Reacție emoțională negativă
Găsirea unei modalități de depășire a dificultăților
Căutați spontan o ieșire
Reducerea puterii emoțiilor negative
Agravarea dificultăților realizate
Îmbunătățirea funcționării
Creșterea puterii emoțiilor negative
Optimizarea nivelului excitației
Deteriorarea funcționării
Reducerea motivării (sau a reacției defensive)
Stabilitatea psihologică este o caracteristică a individului, constând în păstrarea funcționării optime a psihicului în condiții de expunere frustrantă și stresantă la situații dificile. Nu este o proprietate innascuta a unei persoane, ci este formata simultan cu dezvoltarea ei si depinde de:
• tipul sistemului nervos uman;
• experiența umană, formarea profesională;
• abilități și abilități de comportament și activitate;
• nivelul de dezvoltare a structurilor cognitive de bază ale personalității.
Printre componentele stabilității psihologice se numără: emoțional, intenționat, intelectual (cognitiv), motivațional și psihomotor. Sustenabilitatea psihologică nu este doar suma lor, ci educația integrativă.
Dependența eficacității activităților în situații dificile, la nivelul stabilității psihologice și a îndemânării profesionale. Cu dificultatea crescândă a situației, eficacitatea activității începe să depindă din ce în ce mai mult de stabilitatea psihologică și nu numai de calificarea profesională.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: