O cauză neconciliată sau auto-creată, la care, în cele din urmă, ar trebui să conducă o serie de cauze-efecte.
În filosofia religioasă
Cauza principală este un concept care extinde condiționarea cauzală a tuturor proceselor naturale finite la întreaga lume: dacă aceste procese au cauze proprii, atunci trebuie să existe un motiv pentru apariția întregii lumi. O astfel de cauză rădăcină se numește Creatorul.
Diferite concepte filosofice ale cauzei rădăcinii
De fapt, Aristotel a introdus conceptul de "cauză originală". dar a fost larg răspândită doar în secolele 17 și 18. Deismul limitează Creatorul la funcția cauzei inițiale - primul minut, teismul dă-o și proprietatea interferenței în dezvoltarea ulterioară a lumii create (Providența lui Dumnezeu). Conceptul de cauză originală a trecut, de asemenea, în tradiția creștină și a devenit baza unei versiuni a argumentului cosmologic despre existența Creatorului. Conform acestui argument, orice eveniment observat este rezultatul unei serii cauzale trebuie să fie încheiată cu cauza rădăcină, care este Creatorul. Formularea clasică a acestui argument a fost dată de Sf. Thomas Aquinas. Argumentul cosmologic a fost respins de mai mulți gânditori mai târziu, printre care David Hume și Immanuel Kant.
În scholasticism și în filosofia Noua Europeană, Creatorul a fost adesea numit cauza principală a lumii: în Bonaventure, cauza creației este perfecțiunea divină; (în creație), în afara lui, Creatorul nu pierde nimic din esența Sa, nici nu adaugă la el. "Creatorul este o cauză atât de originală ca și ultima bază a existenței și lucrurile pot fi cunoscute numai din cauzele și bazele lor" (G. Leibniz). I. Kant a insistat că relațiile cauză-efect nu sunt potrivite pentru înțelegerea relației dintre Creator și lume: Creatorul dă lumii semnificația și o îmbrățișează cu iubire mântuitoare, El este cauza excesivă. În tomism. Cu toate acestea, Creatorul este privit ca fiind Prima Cauză a existenței (essei) lucrurilor: Dumnezeu Creatorul dă lucruri lucrurilor și nu este cauza lor în sensul lui Leibniz și Kant.
În budism
Budismul consideră că cauza principală trebuie căutată în propria înțelegere. Problema cauzei rădăcinii nu poate fi rezolvată de intelect. Mintea pierde doar timpul să o ia de la soluție. Budismul nu cere să creadă că omul însuși este Creatorul lumii, dar promite că prin îndeplinirea cerințelor necesare, persoana însuși va cunoaște răspunsul și fără o umbră de îndoială.
notițe
Trimiteți-le prietenilor: