Principalele forme de cunoștințe științifice includ fapte științifice, probleme, ipoteze și teorii. Scopul lor este ca ei să dezvăluie dinamica procesului cunoașterii, adică, mișcarea și dezvoltarea cunoștințelor în cursul cercetării sau al studierii unui obiect.
Fundamentul tuturor cunoștințelor științifice este faptele științifice, cu stabilirea cunoștințelor științifice care încep. Faptul științific este o reflectare a unui fenomen concret în conștiința umană, adică descrierea sa cu ajutorul limbajului științei (desemnare, termeni, etc.). Una dintre cele mai importante proprietăți ale unui fapt științific este fiabilitatea sa, care se datorează posibilității reproducerii sale prin diverse experimente. Pentru ca un fapt să fie considerat fiabil, confirmarea acestuia este necesară în cursul a numeroase observații sau experimente. Deci, dacă am văzut odată că un măr dintr-un copac cade la pământ, atunci aceasta este doar o singură observație. Dar dacă am înregistrat astfel de scăderi în mod repetat, atunci putem vorbi despre un fapt fiabil. Astfel de fapte sunt empirice, adică experiența, temelia științei.
Dificultatea constă în faptul că este practic imposibil să se fixeze caracteristicile esențiale ale unui obiect în observație directă. Prin urmare, este imposibil să mergem direct de la nivelul empiric la cel teoretic al cunoașterii. Teoria nu este construită prin generalizarea directă inductivă a experienței. Prin urmare, următorul pas în cunoașterea științifică este formularea problemei.
Problema începe cu o problemă care indică dificultăți în dezvoltarea științei, când faptele recent descoperite nu pot fi explicate prin cunoașterea existentă. Căutarea, formularea și rezolvarea problemelor reprezintă principala caracteristică a activității științifice. Problemele separă o știință de alta, determină natura activității științifice ca fiind științifică sau pseudoscientifică.
La rândul său, prezența unei probleme în înțelegerea faptelor inexplicabile implică o concluzie preliminară, necesitând confirmarea experimentală, teoretică și logică. Acest tip de presupusă cunoaștere, adevărul sau falsitatea care nu a fost încă dovedită, se numește o ipoteză științifică.
Ipoteza este cunoașterea sub forma unei ipoteze, formulată pe baza unor fapte fiabile.
Promovarea de ipoteze este unul dintre cele mai dificile momente ale științei. La urma urmei, ele nu sunt direct legate de experiența anterioară, care dă un impuls reflecției. Un rol imens îl joacă intuiția și talentul care disting oamenii de știință adevărați, ale căror nume știm din manualele școlare. Intuiția este la fel de importantă ca și logica. La urma urmei, raționamentul în știință nu este o dovadă, doar concluzii care indică adevărul raționamentului, dacă premisele sunt corecte, dar ele nu spun nimic despre adevărul premiselor în sine. Alegerea parcelelor este legată de experiența practică și de intuiția omului de știință, care, dintr-o gamă largă de fapte și generalizări empirice, trebuie să aleagă cele mai importante. Apoi, omul de știință trebuie să prezinte o ipoteză care să explice aceste fapte, precum și o serie întreagă de fenomene care nu au fost încă înregistrate în observații, ci aparținând aceleiași categorii de evenimente. Atunci când facem o ipoteză, nu numai luăm în considerare corespondența cu datele empirice, ci și cerințele de simplitate, frumusețe și economie a gândirii.
În cazul confirmării sale, ipoteza devine o teorie.
Teoria este un sistem de cunoștințe bazat pe logică și testat în practică, care oferă o prezentare integrală a legăturilor regulate și esențiale într-o anumită zonă a realității obiective.
Sarcina principală a teoriei este de a descrie, sistematiza și explica întreaga multitudine de fapte empirice. Cu alte cuvinte, teoria este un sistem de cunoștințe adevărate, deja dovedite, confirmate despre esența fenomenelor, cea mai înaltă formă de cunoaștere științifică, care dezvăluie cuprinzător structura, funcționarea și dezvoltarea obiectului studiat, relațiile dintre toate elementele, părțile și conexiunile sale.
Dezvăluind esența obiectelor, legile existenței, interacțiunile, schimbările și evoluțiile, teoria face posibilă explicarea fenomenelor studiate, prezicerea unor fapte noi, care nu sunt încă cunoscute, și caracterizarea regularităților lor, pentru a prezice comportamentul obiectelor studiate în viitor. Astfel, teoria îndeplinește două funcții importante: explicația și predicția, adică previziune științifică.
Articole similare
-
Lecția ca formă principală de educație și formare - stadopedia
-
Formele organizaționale de observare statistică - stadopedia
Trimiteți-le prietenilor: