Filosofia lui Hegel

Cea mai mare realizare a gândirii clasice germane din secolul al XIX-lea este filosofia lui Hegel. Opiniile faimosului profesor german au fost formate sub influența raționalismului cartesian, dialectica materialismului francez Diderot, filosofia identică a lui Schelling, misticismul lui Jacob Boehme.





Un rol semnificativ în modelarea părerilor gânditorului a fost jucat de descoperirile științifice din domeniul științelor naturale din acea vreme, precum și de starea spirituală generală a Marii Revoluții Franceze.







O trăsătură distinctivă a filosofiei lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel a fost că el nu a încercat, ca și alți gânditori, cu ajutorul gândirii filosofice să înțeleagă semnificația tuturor lucrurilor. Dimpotrivă, totul a fost perceput de el ca un gând pur și a devenit o filosofie. Filosofia gânditorului german se deosebește și prin faptul că el, ca și alți filosofi, nu își subordonează propria perspectivă asupra unui obiect independent (de exemplu, lui Dumnezeu sau naturii). În filosofia lui Hegel, Dumnezeu este doar o minte gânditoare care și-a atins propria perfecțiune absolută. Natura este coajă, "scări" ale realității dialectice. Esența filozofiei, în opinia profesorului german, a constat în conștiința de sine, cunoașterea sinelui de către minte.

Idei de filozofie hegeliană

  1. Ideea absolută în filosofia lui Hegel implică idealismul unei universalități necondiționate și concrete, în care punctul de plecare și scopul final al cunoașterii coincid.
  2. Spiritul subiectiv este caracterizat ca începutul înstrăinării ideii absolute în legătură cu individualizarea sufletului.
  3. Spiritul obiectiv este descris ca o continuare a înstrăinării ideii absolute în lumea obiectivă și este însoțit de apariția unor concepte precum moralitatea, legea și moralitatea.
  4. Spiritul absolut este ultima etapă a respingerii ideii absolute, pe care spiritul absolut preia formele religiei, artei și filozofiei ca întruchipare completă a cunoașterii absolute.
  5. Alienarea (Hegel o definește ca o modalitate de a reflecta spiritul absolut din istorie și natură, relația dintre o persoană și realitatea pe care a creat-o).
  6. Descentrarea este caracterizată ca o continuitate în dezvoltarea noului din vechime, ca un proces de negare a negării.
  7. Triada este reprezentată ca o mapare universală a oricărui proces de dezvoltare, constând în trei etape: teza ca factor inițial - antiteza ca negare a esenței originale - sinteza ca unitate a tezei și antiteză.

Principiile filosofiei

Principiile de bază ale filosofiei lui Hegel constau într-o tranziție sistemică de la abstractizare la concret, istorică, sistemică și contradictorie.

  • Principala metodă dialectică a cunoașterii este principiul ascendenței de la abstract la concret. Prin cunoașterea generalului și a celui gol (adică, abstract), prin aprofundarea cunoașterii, vine o cunoaștere concretă și profundă, unificând generalul și particularul.
  • Principiul istoricismului conform lui Hegel constă în faptul că orice obiect al cunoașterii este rezultatul, format în procesul de dezvoltare. Cunoașterea trebuie să țină cont de dimensiunea istorică a obiectului. Se presupune că aspectele logice și istorice coincid.
  • Principiul sistemicității implică luarea în considerare a întregii lumi reale, toate elementele acesteia fiind, în măsura necesară, interdependente între ele. Sistemul se dezvoltă în întregime și nu prin elemente. Gradul de dezvoltare a integrității este determinat în funcție de modul în care elementele constitutive corespund întregului sistem.
  • Principiul contradicției este perceput de Hegel nu ca o eroare logică, ci ca și cauza și cauza oricărei dezvoltări. Contradicția poate distruge vechiul sistem și poate construi unul nou.

Articole recente







Articole similare

Pagina anterioară

Pagina următoare

Trimiteți-le prietenilor: