1.1 Esența interacțiunii pedagogice
1.2 Stiluri de interacțiune pedagogică
2. Ideea generală a stilului de comunicare pedagogică
2.1 Abordări la definirea stilului de comunicare pedagogică
2.2 Clasificarea stilurilor de comunicare pedagogică
Lista surselor utilizate
În comunicare se formează un sistem important de relații educaționale, contribuind la eficiența educației și formării profesionale. În activitatea pedagogică, comunicarea dobândește un caracter funcțional și semnificativ din punct de vedere profesional. Acționează ca un instrument de influență în ea, iar condițiile obișnuite și funcțiile de comunicare primesc o "încărcătură" suplimentară aici, din moment ce din aspectele universale devin componentele creativ-profesionale.
Printre sarcinile cele mai dificile cu care se confruntă profesorul se numără organizarea comunicării productive, care presupune un nivel înalt de dezvoltare a competențelor de comunicare. Și este foarte important să se organizeze comunicarea cu copiii, astfel încât acest proces unic să aibă loc. Un rol important îl joacă stilul de comunicare.
Interacțiunea "profesor-elev" în procesul educațional
Esența interacțiunii pedagogice
Esența interacțiunii pedagogice este influența directă sau indirectă a actorilor acestui proces asupra celuilalt, care generează o legătură reciprocă.
Cea mai importantă caracteristică a aspectului personal al interacțiunii pedagogice este oportunitatea de a se influența reciproc și de a face transformări reale nu numai în sfera cognitivă, emoțional-voluntară, dar și personală.
Impactul direct înseamnă un apel direct către student, prezentarea anumitor cerințe sau propuneri. Specificitatea activității profesorului stipulează necesitatea utilizării acestui tip de interacțiune. Cu toate acestea, o intervenție constantă în lumea studenților poate crea situații conflictuale, complicând relația dintre profesor și studenți. Prin urmare, în unele cazuri, impactul indirect este mai eficient, esența că profesorul își îndreaptă eforturile nu spre student, ci spre mediul său (colegii și prietenii). Schimbând circumstanțele vieții studenților, profesorul se schimbă în direcția corectă și însuși. Interacțiunea indirectă este mai des utilizată în lucrul cu adolescenții, pentru care aspectul subculturii lor este caracteristic.
Atunci când influențează mediul, acceptarea impactului prin persoana de referință se justifică. Fiecare elev are colegii de clasă, cu părerea de care este considerat, a cărui poziție îl ocupă. Acestea sunt referințele pentru el, prin care profesorul organizează impactul, făcându-le aliații săi.
După cum notează VA. Slasteninul, interacțiunea pedagogică are două părți: rolul funcțional și personal. Cu alte cuvinte, profesorul și elevii percep în procesul de interacțiune, pe de o parte, rolurile și rolurile unuia pe altul, iar pe de altă parte, calitățile personale, personale.
Personalitatea și rolul profesorului se manifestă prin actele sale comportamentale, dar predominanța oricăreia dintre ele determină efectul corespunzător al influenței personalității sale asupra elevului.
Latura funcțională a interacțiunii dintre profesor și student este condiționată de condițiile obiective ale procesului pedagogic, de exemplu monitorizarea rezultatelor activităților studenților. În acest caz, personalitatea profesorului este transcendentă din interacțiune.
Latura funcțională a interacțiunii pedagogice vizează în principal transformarea sferei cognitive a studenților. Criteriul unei activități de succes a profesorului în acest caz este corespondența dintre realizările elevilor și standardele specificate. Profesorii care au o orientare spre acest tip de interacțiune, așa cum a fost, ajustează comportamentul extern la anumite standarde.
Impactul profesorului asupra elevului poate fi intenționat și neintenționat. În primul caz, este realizat de programul țintă, atunci când profesorul pre-modelează și planifică schimbările așteptate. Profesorul, oferind în mod deliberat sau neintenționat mostre ale subiectivității sale altor persoane, în special elevilor, devine un obiect de imitare, continuându-se în altele. În cazul în care profesorul nu este un referent pentru studenți, atunci efectele sale nu provoacă efectul transformator necesar, indiferent de modul în care sunt dezvoltați parametrii de personal, individuali și funcționali.
Persuasiunea este un sistem de dovezi logice, care necesită o atitudine conștientă față de ea a celui care o percepe. Propunerea, dimpotrivă, se bazează pe percepția necritică și presupune incapacitatea sugestivului de a controla conștient fluxul informațiilor primite.
Imitarea presupune identificarea (asimilarea) și generalizarea. Este o imitație generalizată care nu este o repetare completă a unui eșantion, un exemplu, cauzează o activitate similară care are o diferență calitativă. Cu această imitație, numai ideile generale sunt împrumutate. Este nevoie de mult mai mare ingeniozitate și inventivitate, deseori asociată cu o activitate independentă și creativă, care reprezintă primul său pas. În cursul dezvoltării personale, independența crește, iar imitația se diminuează.
Comunicarea pedagogică este una dintre formele de interacțiune pedagogică a profesorilor cu studenții.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: