În ultimii ani, au fost utilizate în republică următoarele principale metode de reglementare a prețurilor de stat:
- stabilirea unor indici limitați de modificări ale prețurilor de vânzare (tarife) pentru bunurile produse în republică. Dacă nu este posibilă respectarea acestora, întreprinderile sunt obligate să înregistreze prețurile pentru bunurile sau serviciile produse de organismele de stabilire a prețurilor sau de autoritățile superioare;
- justificarea obligatorie a prețurilor de către întreprinderile autohtone pentru produse fabricate și bunuri importate din costuri, profituri, impozite;
- stabilirea de prețuri fixe pentru produsele din industria de bază, servicii de monopoluri naturale;
- stabilirea maximului maxim (taxi, servicii gospodărești) și a prețurilor minime (cumpărarea de produse agricole, băuturi alcoolice, bunuri exportate);
- limitarea mărimii marjelor de vânzare cu ridicata și cu amănuntul;
- tarifare obligatorie pentru tranzacțiile barter;
- indexarea tarifelor (pentru transportul de mărfuri pe calea ferată, utilități), chiria luând în considerare inflația;
- declararea prețurilor pentru produsele întreprinderilor care ocupă o poziție dominantă pe piață;
- restricționarea prețurilor în cadrul legislației antimonopol (interzicerea stabilirii prețurilor de monopol și a acordurilor de preț anticoncurențiale);
- controlul respectării legislației privind stabilirea prețurilor [5, p. 47].
Trebuie remarcat faptul că, în perioada de tranziție, măsurile de reglementare a prețurilor de stat utilizate ar trebui să fie în concordanță cu obiectivele de gestionare anticriză sau antiinflație. Mijloacele și metodele de limitare a prețurilor ar trebui să fie destul de simple și de înțeles în practică, nu trebuie duplicate, altfel există riscul de a obține efectul opus sub forma unui potențial ascuns de creșteri de prețuri.
2 Cost, ca element principal al prețului
Prețul de cost este costurile planificate asociate producției și vânzării de produse. În orice economie, întreprinderile și antreprenorii sunt interesați să-și asigure rambursarea costurilor [5, p. 35].
Principalul element structural al prețului este costul sub forma costului primar, care asigură o reproducere simplă a tuturor componentelor producției (activele de producție, forța de muncă, resursele naturale implicate în circulația economică).
Determinarea costului unitar al producției de către producător în cadrul legislației în vigoare în republică este un criteriu obligatoriu și unul dintre cele mai importante etape ale procedurii de justificare a prețului. Această cerință ar trebui să fie recunoscută ca fiind legitimă, deoarece într-un mediu economic instabil, în condițiile unui grad ridicat de producție monopolistă, aceasta face posibilă în primul rând protejarea consumatorilor.
Trebuie remarcat faptul că, într-o economie de piață dezvoltată, prețul de cost nu este considerat un punct de plecare (punctul de plecare) în formarea prețurilor, ci este limita inferioară a nivelului de preț posibil, determinat în principal de factorii de piață. În același timp, se disting limitele inferioare de preț pe termen lung și pe termen scurt. Limita pe termen lung arată ce preț trebuie stabilit pentru a rambursa costul total al producției. Limita pe termen scurt este determinată de partea din costul total al costului - suma costurilor variabile.
La calcularea costului, costurile pot fi grupate pe diferite caracteristici. Acestea sunt împărțite în activități de bază și generale, direct și indirect, variabile și permanente, de producție și non-producție (comerciale). În ciuda tuturor diferențelor de clasificare, aceste grupuri acoperă un set foarte asemănător de costuri [3, p. 468].
Distribuția costurilor pentru cheltuielile de bază și cele generale este efectuată în funcție de participarea lor la procesul tehnologic. Principalele costuri sunt legate direct de tehnologia de producție a unui anumit produs și determină natura proprietăților sale de consum. Costurile generale sunt atribuite costurilor cauzate nu de crearea de produse, ci de întreținerea și gestionarea producției.
Împărțirea costurilor în costuri directe și indirecte se datorează particularităților de includere a costurilor în costul unui anumit produs. Se cheamă costuri directe, care pot fi atribuite sau scoase cu acuratețe producției de bunuri. Indirecte (producția generală sau economia generală și altele) nu pot fi calculate direct pe unitate de producție. Prin urmare, folosind estimările inițiale, acestea determină valoarea totală a întreprinderii pentru o anumită perioadă de timp și apoi le distribuie în funcție de indicatori indirecți (proporțional cu un anumit indicator al costurilor directe) [6, p. 174].
Atribuirea costurilor la variabile sau la constante se efectuează în funcție de natura relației lor cu volumul producției. În special, costurile variabile se modifică direct proporțional cu volumul producției (materii prime, materiale de bază, combustibil și energie în scopuri tehnologice, salariile lucrătorilor din producție). Costurile fixe sau fixe (asociate cu gestionarea și întreținerea producției) sunt relativ stabile și nu depind în mod semnificativ de modificările producției.
Esența clasificării pe elemente este că fiecare element al costurilor include cheltuieli economice care sunt uniforme din punct de vedere economic, care împreună constituie prețul de cost. Această grupare face posibilă stabilirea corelației dintre costurile de trai și munca concretă, coordonarea planificării costurilor cu alte forme de planificare (materii prime și materiale, salarii, logistică etc.). Pe baza acestei grupări, se face o estimare a costurilor pentru producție. Principalele elemente includ:
- costurile materiale (minus costul deșeurilor returnabile);
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: