Percepând moartea lui Beatrice ca o catastrofă cosmică, Dante a simțit necesar să o raporteze întregii lumi. El adresează mesajul latin conducătorilor pământești, începând cu citatul de mai sus de la Ieremia. Dar prinții Italiei și guvernatorii republicilor abia au răspuns la scrisoarea tânărului poet florentin. În sensul nebun al acestui mesaj, care nu ne-a atins, a venit după șase secole Alexander Blok:
În ambasadorii conducătorilor pământești
Am vorbit despre Speranța Veșnică.
Nu credeau că țipetele,
Și nu sunt același lucru ca înainte.
Nu voi spune nimănui astăzi
Ceea ce se naște în gândire.
Lasă-i să creadă - sunt în deșert
Mă plâng, mă distrug și contez.
Dante a început să petreacă zile și nopți în lacrimi. În acele zile, ca și în Grecia antică, oamenii nu se rușinau de lacrimi. Apoi a scris canzone. Este conectat tematic la canzone, în care se spune că Beatrice este așteptată în ceruri.
Pe cer, Beatrice strălucea,
În cazul în care îngerii sunt pace neperturbată ...
Și uitându-se la ea cu uimire,
Ea în adăpostul paradisului
Domnul veșniciei a chemat pe sine,
Dragostea perfectă,
Apoi, această viață este atât de nedemnă de acest lucru,
Docudy, lumina ei sfântă.
În ciuda unor linii excelente, Canzone acest lucru este un pic cam lung, asigurările poetului neconsolat, loialitatea lui Beatrice, durerea de nedescris repetate, poate prea des, dar nu și pentru un minut ne putem îndoi sinceritatea lor. Atunci Dante ne spune că, atunci când acest canzone a fost scrisă, el a fost vizitat de unul dintre cei mai buni prieteni, care „Coming rudă foarte aproape de sânge a doamnei frumos, care nu era o rudă, un apropiat.“ Această parafrazare înseamnă că vizitatorul dătătorului Dante a fost fratele Beatrice. L-au rugat pe Dante să scrie poezie despre o tânără mortă, fără a-și numi numele. Cu toate acestea, Dante și-a dat seama că vorbea despre Beatrice. Și Dante a compus un sonet, începând cu:
Lasă tristețea mea să sune în salutul meu;
Atât de nobil este inima.
Fiecare respirație mișcă să vă întâlnească.
Cum să trăiesc, să nu respir, pentru mine în lume!
Decide că nu se acordă cererea prietenului său, Dante, de asemenea, a scris un mic Canzona, care începe: „De câte ori, din păcate, îmi amintesc că nu am putut vedea ...“ În ultimele poeziile sale a simțit respirația trist, muzica viitorului „Comedie“ Terza Rima " Raya ":
Frumusețea ei nu vede privirea muritoare.
A devenit frumusețea spirituală
Și pe cer strălucea,
Și îngerii au fost lăudați de cor.
Acolo mintea spiritelor mai înalte a fost rafinată
Mă bucur, admirat perfect.
La aniversarea morții lui Beatrice, Dante stătea într-un loc izolat, iar pe tabletă pictase un înger, gândindu-se la o doamnă incomparabilă.
"Desenul," își amintește el, "m-am uitat în sus și am văzut lângă mine oameni care ar fi trebuit să fie onorați. M-au uitat la munca mea. Și așa cum mi sa spus mai târziu, ei au rămas acolo ceva timp înainte de a le observa. Când i-am văzut, m-am ridicat și, salutându-i, le-a spus: "O anumită viziune a fost cu mine și am fost complet pierdut în gândire". Când au plecat acești oameni, m-am întors la clasă și din nou am început să trag un înger. Și la locul de muncă, mi-a venit să scriu poezii ca și când, prin aniversare, referindu-mă la cei care m-au vizitat. Apoi am scris un sonet, pornind: "Mi sa părut ..." Acest sonet are două începuturi, al doilea este ca o transpunere poetică a povestirii:
Mi-am apărut în ore de singurătate -
Amorul ei a plâns cu mine.
Ai văzut rapid desenul meu,
Ei s-au înclinat la poza ei.
A trecut un an. Înghețat în durere, singurătate, amintiri, Dante a scris sonde, canzone, în care inspirația anterioară, fosta pasiune, nu mai respira. Și dintr-o dată ceva se schimba în starea sa mentală, ceva tremura, ceva îl inspiră din nou. Sympathizer fata era contorsionat de durere, ochii roșii de la lacrimi, dar ideea, a se vedea sau nu vedea durerea lui, nu a părăsit poetul, mereu introspectie credincios. "O dată", continuă Dante, "realizând starea mea agonizantă, m-am uitat în sus pentru a vedea dacă m-au văzut. Apoi am observat o doamnă nobilă, tânără și frumoasă, care ma privit din fereastră cu un asemenea regret că părea că tot regretul din lume în ea se găsea refugiu. Și nefericită, văzând compasiunea altora, se simt făina lor randament se potrivește mai bine cu lacrimi, ca și cum ne regretând, m-am simțit în ochii mei dorința să-și verse lacrimi. Dar, temându-se pentru a arăta starea jalnică a vieții mele, m-am retras din ochii acestei doamne nobile, spunându-se: „Nu poate fi faptul că această doamnă plin de compasiune nu a fost nobil Amor“. A fost un cartier periculos. Alături de o frumoasă doamnă, pe care Dante nu o cunoștea sau, probabil, o știuse, din moment ce locuia lângă ea, era un tovarăș fatal - Amor. Dante era în jenă, în perplexitate. Doamna, plină de compasiune, vărsa lacrimi, și oriunde a văzut pe tânărul suferind, pe obraji i se arătă paloare - culoarea iubirii. În viziunea ei, Dante a început să caute consolare, în cele din urmă a scris un sonet:
Și culoarea iubirii și a bunătății regretului
Fața ta ma jefuit de mai multe ori.
El era atât de milos cu mila,
Că pe pământ nu găsesc o comparație.
Am contemplat manifestări miraculoase.
Privirea ta tristă îmi întîmpina privirile triste.
Articole similare
-
Moartea potului a fost de așteptat, a spus prietenul său - știri
-
Donarea-otrăvire și rezultatul letal al comprimatelor, consecințelor și morții
Trimiteți-le prietenilor: