Rezultă că subiectul studierii teoriei instituționale a întreprinderii sunt condiții necesare și suficiente, a căror îndeplinire:
1) determină formarea și dezvoltarea unor astfel de forme de organizații, a căror funcționare este un factor semnificativ în starea și evoluția societății;
2) asigură conservarea și întărirea proprietăților instituționale ale organizațiilor ca mijloc de atingere a obiectivelor și de rezolvare a unor probleme care nu pot fi atinse de persoane individuale care acționează separat și independent una de alta;
3) conduce la o soluționare compromisă a conflictului dintre interesele legitime ale diferiților participanți sau grupuri din întreprindere;
4) împiedică obținerea controlului asupra întreprinderii de către persoane fizice sau grupuri din cadrul întreprinderii și pentru formală
frontiere, ceea ce este deosebit de important pentru ca organizația să își păstreze funcția în lumea din jurul acesteia.
Necesitatea de a se conforma acestor condiții se vede clar pe experiența istorică, care înecată exemple de inovații nereușite legate de cea mai mare parte a încercărilor de a transfera sol nativ inovații străine preferate. Practic, toate reformele eșuate, în special pe scară largă, sunt caracterizate nu atât de mult de erorile sale tactice înainte de vreme și în comportamentul lor ca ignorarea problemelor de punerea lor în aplicare a condițiilor necesare și suficiente, adică, pregătirea lor instituțională.
De asemenea, este important să se arate în ce măsură aceste eșecuri sunt cauzate de erori și defecte ale planului pur operaționale sau de management, pe care eficiența alocării resurselor economice și utilizarea în condiții instituționale date, precum și măsura în care, prin ele însele, de fapt condițiile instituționale care determină limitele existente în care toate conceptul de eficiență economică are sens.
În condițiile instituționale ale activității economice, în plus față de normele și tradițiile, înțeleasă ca regulile și statutul de drept cutumiar, stabilind personalitatea juridică a participanților la activitatea economică și, în consecință, volumul de distribuție și a diversității de drepturi între toți participanții în relația unul cu celălalt.
În cazul în care mai devreme un factor constitutiv în dezvoltarea companiei a fost o proprietate privată, fie sub forma de proprietate a societății, fie sub forma de proprietate a capitalului său, în viitor, cu valori crescute ale funcțiilor antreprenoriale și manageriale, un rol tot mai important a început să joace o relație contractuală [1]. O astfel de schimbare semnificativă în înțelegerea naturii întreprinderii extinde în mod inevitabil cercul celor care pot fi considerați participanți. În consecință, acestea îi clasifică în funcție de rolul și locul în funcționarea întreprinderii. În primul rând, aceasta se referă la împărțirea participanților la cele externe și interne. Participanții la nivel intern sunt acele persoane care au autoritatea de a lua decizii în numele firmei. Participanții externi sunt persoane fizice și juridice ale căror decizii afectează deciziile luate de întreprindere.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: