§ 1. Antarctica ca teritoriu internațional
Tratatul Antarctic nu recunoaște suveranitatea vreunui stat în nici o zonă a Antarcticii. În același timp, tratatul nu neagă pretențiile teritoriale; el le îngheța. Până când un contract este în vigoare, orice acțiuni sau activități nu constituie o bază pentru afirmarea, sprijinirea sau negarea unei revendicare de suveranitate teritorială în Antarctica sau creează drepturi de suveranitate din Antarctica; nu se solicită noi creanțe (articolul IV).
Orice țară, indiferent de participarea sa la Tratat, are dreptul de a efectua cercetări în Antarctica. Guvernele, organizațiile și cetățenii din toate țările efectuează cercetări științifice pe picior de egalitate pe acest continent. Coordonarea acestor activități este efectuată de Comitetul ad-hoc pentru coordonarea cercetării științifice din Antarctica (SCAR).
§ 2. Reglementarea activităților în Antarctica
„Antarctica, - în conformitate cu articolul 1 din acord, -.. Utilizate numai în scopuri pașnice este interzisă, printre altele, orice măsuri de natură militară, cum ar fi stabilirea de baze militare și fortificații, efectuarea de manevre militare, precum și testarea oricăror arme“. Cu toate acestea, tratatul nu împiedică utilizarea personalului militar sau a echipamentului pentru cercetări științifice sau pentru alte scopuri pașnice.
Regimul juridic internațional al resurselor naturale include regimul resurselor vii și regimul resurselor minerale.
În conformitate cu Convenția privind conservarea resurselor marine marine din Antarctica în 1980, orice activitate de pescuit se desfășoară în conformitate cu principiile: (a) prevenirii reducerii oricărei populații la niveluri inferioare celor care asigură statutul lor durabil; b) menținerea interrelațiilor ecologice între populațiile capturate și populațiile asociate de resurse marine vii; c) prevenirea schimbărilor în ecosistemul marin, care sunt fundamental inevitabile în decurs de două sau trei decenii. Pentru a pune în aplicare obiectivele și principiile convenției, se stabilește o Comisie pentru conservarea resurselor marine vii din Antarctica.
Convenția privind conservarea sigiliilor din Antarctica din 1972 obligă să nu vâneze sau să prindă în zonă anumite specii de sigilii, cu excepția cazurilor strict stipulate în convenție.
Convenția pentru reglementarea resurselor minerale din Antarctica în 1988, a dus la impunerea activităților relevante ale statelor rapoarte, să evalueze posibilul impact al dezvoltării asupra mediului antarctic, asupra climei regionale și globale, și a stabili un nivel suficient de tehnologii și proceduri de securitate.
Operatorul (autoritatea de stat sau agenție a statului, o persoană juridică, o societate în comun a acestor entități) efectuarea de dezvoltare a resurselor minerale, trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a preveni deteriorarea mediului, iar în cazul aplicării acestora este răspunzătoare.
Competenței întâlniri consultative convocate periodic includ schimbul de informații, consultarea reciprocă, elaborarea de recomandări guvernelor țărilor membre să ia măsuri pentru a facilita punerea în aplicare a principiilor și obiectivelor Tratatului, inclusiv măsuri în ceea ce privește; 1) utilizarea Antarcticii numai în scopuri pașnice; 2) promovarea cercetării științifice în Antarctica; 3) promovarea cooperării științifice în Antarctica; 4) facilitarea implementării inspecțiilor;
5) aspecte legate de exercitarea competenței; 6) protecția și conservarea resurselor vii ale Antarcticii. Recomandările fac obiectul aprobării de către toate statele membre a tratatului. Recomandările care au intrat în vigoare fac parte integrantă din regimul juridic internațional al Antarcticii.
Fiecare stat parte la reuniunile consultative are dreptul de a numi un număr nelimitat de observatori care trebuie să fie resortisanți ai statelor care le desemnează. Orice observator are libertatea de acces în toate zonele Antarcticii în orice moment.
Teritoriul acestui continent, precum și stațiile, instalațiile și echipamentele din interiorul acestuia, navele și aeronavele la punctele de descărcare și încărcare a echipamentelor, materialelor sau personalului sunt întotdeauna deschise pentru inspecție. Supravegherea din aer poate fi efectuată oricând în orice zonă a Antarcticii. Cu privire la rezultatele monitorizării, observatorii întocmesc rapoarte trimise statelor părți la reuniunile consultative.
Statele sunt obligate să notifice în prealabil reciproc toate expediții spre continent, a făcut navele sale sau cetățeni, precum și toate expediții organizate pe teritoriul lor sau provenind din teritoriul său, toate stațiile din Antarctica ocupate de cetățenii săi, orice personalul militar sau echipamente destinate plecării în Antarctica.
Observatorii și personalul științific, precum și personalul care le însoțește, se află în Antarctica sub jurisdicția statului al cărui cetățenesc.
Secretarul General este ofițerul administrativ al Organizației. În această calitate, recrutează personalul Secretariatului și oferă personal organelor ONU; este responsabil pentru pregătirea documentelor atunci când studiază de către organismele ONU diverse chestiuni, pentru elaborarea și punerea în aplicare a bugetului ONU; reprezintă ONU în relațiile sale cu alte organizații și guverne; oferă Adunării Generale un raport anual asupra activității Organizației etc.
Pe lângă aceste funcții, care au, în general, un caracter administrativ și tehnic, Secretarul General, conform art. 99 din Carta ONU, i se acordă dreptul de a informa Consiliul de Securitate despre situații care, în opinia sa, ar putea amenința menținerea păcii și securității internaționale.
În prezent, numărul total al Secretariatului este de aproximativ 15 mii de persoane. Personalul secretariatului este numit de secretarul general în conformitate cu normele stabilite de Adunarea Generală. Principalele criterii de admitere în serviciu sunt nivelul de eficiență, competența și integritatea angajaților, precum și selectarea personalului pe "baza cea mai largă posibilă" (articolul 101 din Carta ONU). Statele membre ale ONU stabilesc cote care determină numărul și nivelul posturilor din secretariat care ar putea fi ocupate de cetățenii lor. Procedura de ocupare a posturilor vacante este competitivă. Numirea angajaților se bazează pe un sistem de contracte permanente (permanente) și urgente (pentru o anumită perioadă).
Adunarea Generală, la cea de-a doua sesiune din 1947, subliniind caracterul internațional al Secretariatului, a subliniat necesitatea "evitării dominației nejustificate a practicilor naționale individuale".
În decizia sa de remarcat faptul că „politicile și metodele administrative ale Secretariatului ar trebui să reflecte, și în măsura în care este posibil să fie îmbogățită printr-o varietate de culturi și competența profesională a tuturor statelor membre (res. A / 153 / W).
În același timp, rămân probleme nerezolvate în personalul Secretariatului ONU. Ca și înainte, statele de nivel mediu și superior sunt angajate de cetățeni din mai multe țări mari. Aproape 75% din personalul Secretariatului are contracte permanente, ceea ce împiedică rotația personalului, îngreunează afluxul de forțe profesionale tinere, creează o comunitate internațională de funcționari care sunt mai interesați de bunăstarea lor decât interesele organizației internaționale.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: