Canonul sau Tripitaka este alcătuit din trei relativ autonome, dar ideologic interconectate și constituind un singur întreg semantic. Prima dintre ele - Sutra-Pitaka - o colecție de instrucțiuni, discuțiile axat pe o gamă largă de ascultători, după cum reiese din bine-cunoscut ușurința de texte, precum și izolarea acestora substanțială a situației. Colecția de texte din această secțiune trebuie să fie înțeleasă ca o predică spirituală într-un sens larg, care să permită reconstrui exhaustiv doctrina religioasă budistă.
A doua secțiune, Vinaya-Pitaka, este un set de reguli care reglează viața membrilor sanghei. Miezul acestei secțiuni este Pratimoksha, un cod de conduită conceput special pentru călugări. Pratimoksha stipulează condițiile pentru adoptarea jurământului monahal, primirea de inițiative, care mărturisesc progresul unui călugăr prin pașii practicii yogice și așa mai departe. Vinaya a reglementat de asemenea relația dintre sangha în ansamblul său și membrii săi individuali cu putere seculară.
A treia secțiune a canonului este Abhidharma-Pitaka. În istoria timpurie a literaturii canonice „Abhidharma“ Termenul metoda de instruire desemnate: sutre expunere ca o ilustrare poziție în conjuncție corespunzătoare cu doctrina interpretării logice-diskursivnoj. Testele Abhidharma Pitaka ne permit de a obține o idee nu numai a predica budiste spiritual, dar este vorba despre formarea filosofică a acestei doctrine. Budismul tradiției adevărului
Doctrina celor patru adevăruri nobile este centrul semantic al ideologiei religioase budiste.
Primul postulat avansat de către fondatorul doctrinei, afirmă totalitatea suferinței ca o proprietate fundamentală a existenței empirice. Principiul suferinței (duhkha) în viziunea asupra lumii budiste ar trebui interpretat cât mai larg posibil, fără a se limita la o sferă îngustă a vieții emoționale individuale. Existența omului nu conține nimic permanent. Expunerea vieții umane la schimbările externe este realitatea prin care, în primul rând, suferința este cunoscută. De aceea, suferința nu este definită ca o opoziție a fericirii, ci prin enumerarea factorilor inevitabili de variabilitate. Faptul nașterii este, conform primului "adevăr nobil", faptul de a include un individ în lumea sensului, unde prevalează legea cauzei și efectului (pratity-samutppada). Viața umană nu este ceva care se termină cu moartea, este doar o condiție prealabilă pentru nașterile noi în lume. Este important să subliniem faptul că "adevărul suferinței" nu este în mod logic fundamentat în budism. Acest adevăr poate fi dat omului numai în actul de viziune directă (darshan). Actul unei astfel de viziuni marchează o reflecție primară, pur religioasă, caracteristică budismului ca mișcare religio-ideologică.
Cel de-al doilea postulat al doctrinei budiste este numit "adevărul originii suferinței". Acest postulat este formulat astfel încât să arate cauzele care cauzează suferință, adică motive pentru existența samsarei.
Ca motiv inițial, se menționează "setea", o dorință pasională de experiență a experienței senzoriale, adică atracție pentru a rămâne în lumea samsar. De aceea, setea este un factor condiționat tocmai de ideile "Eu", care, conform doctrinei budiste, distorsionează viziunea realității și este baza de conținut a unei atitudini egocentrice față de lume.
Al treilea postulat - "adevărul încetării suferinței" - introduce o idee despre pragmatica religioasă a sistemului. Conceptul central al acestei poziții doctrinare - încetarea suferinței (nirodha) - sinonim parțială a Nirvana - o stare de conștiență în care îndepărtat complet subiectiv iluzorie a instala și nu rămâne nici de ignoranță (avidya) în raport cu existența samsarice și psihicul individuale. Trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de primul postulat al doilea și al treilea pervazul logic - prin conceptul de aspect dependent de cauză.
Logica expunerii postulatelor doctrinare este construită astfel încât să ridice problema înțelegerii nevoii de a găsi o cale (marga) care să conducă la încetarea suferinței. Și al patrulea postulat - "adevărul căii" - se referă la acest subiect particular. Este, de asemenea, cunoscut sub numele de Calea a opta nobilă.
Învățătura lui Buddha are scopul de a pune capăt conflictelor umane prin auto-îmbunătățirea interioară a individului. Se bazează pe obiective morale. Astfel, moralitatea Buddha interesat în primul rând în expresia ei aproape ca o modalitate eficace de mântuire. În învățătura lui Buddha, elementul religios este extrem de slab exprimat. Adevărat, discipolii lui Buddha au fost organizați în comunități monahale. Comunitatea (sangha) împreună cu învățătorul și învățătura este unul dintre cele trei sanctuare budiste. Cu toate acestea, comunitatea în sine cimentat în timpul lui Buddha aspirații spirituale și morale comune și stilul de viață aferente; statutul său al comunității se bazează pe precedente. Budismul în conținutul original nu a fost împrăștiat din lume nici de o cochilie filosofică, nici religioasă. Aceasta a determinat plasticitatea sa uimitoare, abilitatea de a schimba și asimilarea. Pe baza unei varietăți de tradiții filosofice și istorice ale budismului au început rapid să evolueze, este împărțit într-un număr de fluxuri, din care de Nord budismul a devenit cel mai semnificativ (Mahayana, care se traduce ca „Marele Vehicul“) și de Sud budismul (Hinayana „carul mic“). Simultan Îndumnezeirea Buddha de conversie a imaginii budiste în concepția și practica religioasă. În această formă a ajuns în zilele noastre. Budismul astăzi are sute de milioane de adepți și este foarte proeminent, un element important în diversitatea religioasă și culturală a lumii moderne.
Dacă observați o eroare în text, selectați cuvântul și apăsați Shift + Enter
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: