Unul dintre principalii participanți ai sistemului economic este firma. În mod tradițional, firma este definită ca o unitate organizațională și economică care desfășoară activitate antreprenorială pe bază juridică. În teoria economică, există o mare diversitate în evaluarea naturii unei organizații ferme. Prima teorie istoric stabilită a firmei este paradigma tehnologică, formată pe baza doctrinei neoclasice.
Potrivit cercetătorilor moderni natura companiei D. Hay și David Morris, modelul neoclasic se bazează pe o serie de ipoteze.
· Firma acționează ca factor de decizie ca o unitate indivizibilă a cărei comportare este similară cu cea a unui antreprenor individual care decide independent.
· Funcția de utilitate a unei firme ca unitate indivizibilă conține doar o variabilă - profit, definită ca diferența dintre venituri și costurile totale, inclusiv costurile ocazionale și impozitele.
· O firmă este o entitate rațională, adică maximizează profitul prin minimizarea costurilor. Minimizarea costurilor se realizează prin combinarea optimă a resurselor economice în procesul de producție.
· Firma ia decizii pe baza unor informații complete și fiabile cu privire la situația piețelor de mărfuri și a factorilor de producție [24].
Abordarea tehnologică corelează dimensiunea firmelor și numărul acestora în industrie cu nivelul de rentabilitate pe scară de producție. Economia, cauzată de creșterea scării de producție, este exprimată printr-o scădere a nivelului costurilor medii și se numește efectul de scară.
Economiile de scară sunt cauzate de o varietate de factori. În special, odată cu creșterea capacității de producție, costurile generale ale organizării, gestionării și întreținerii producției sunt în creștere, însă ponderea lor specifică în costurile unitare este redusă.
Firmele mari sunt în măsură să organizeze mai eficient activitățile de producție, în special, pentru a reduce întreruperile în timpul producției pentru a profita de specializare și diviziunea muncii. Formarea unităților specializate din cadrul firmei sau serviciile unor organizații terțe contribuie la o utilizare mai eficientă a resurselor.
În plus, firmele mari utilizează resurse mai calitative de capital fizic și uman, se folosesc sisteme de management mai avansate. Firmele mari au stabilit relații stabile cu furnizorii, precum și cu consumatorii, organizațiile de rețele comerciale, companiile de transport.
O abordare tehnologică alternativă a fost dezvoltată în cadrul paradigmei neoinstituționale. Este caracterizat ca fiind mai realist, deoarece permite imperfecțiunile mecanismului pieței, costurile care însoțesc interacțiunea participanților de pe piață.
Ca parte a acestei abordări, piața și firma acționează ca modalități alternative de organizare economică. Piața apare ca urmare a autonomiei tehnologice și economice a producătorilor. Firma, dimpotrivă, presupune funcționarea principiilor de cooperare și coordonare. Mecanismul de coordonare a acțiunilor participanților la procesul de piață se bazează pe prețuri gratuite. În cadrul aceleiași firme există un mecanism de directivă pentru luarea deciziilor manageriale.
Firma ca instituție economică apare în legătură cu costul ridicat al coordonării pieței. Aceste costuri nu se datorează procesului de producție, ci interacțiunii agenților de pe piața liberă. În definiția lui R. Coase și a urmașilor săi, aceste costuri sunt desemnate drept costuri de tranzacție (din tranzacția tranzacională latină) și includ următoarele elemente:
· Costul colectării și prelucrării informațiilor privind prețurile, furnizorii și consumatorii;
· Costurile negocierii și luării deciziilor;
· Costurile de măsurare a cantității și a calității bunurilor și serviciilor (costuri pentru măsurători, echipamente de măsurare, pierderi din erorile rămase și inexactități);
· Costurile comportamentului oportunist (nu cu dăruire deplină, încălcări disciplinare).
În cadrul firmei, costurile de căutare a partenerilor sunt reduse, nevoia de reînnoire frecventă a contractului dispare și legăturile economice devin stabile. În același timp, există costuri menite să mențină ordinea internă, numită costurile controlului birocratic. Costurile de control includ costurile monitorizării executării contractelor interne, precum și pierderile ca urmare a performanțelor lor necorespunzătoare (evitarea lucrătorilor, comportamentul oportunist al managerilor). Cu cât este mai mare firma, cu atât costurile de tranzacționare sunt mai mici și costurile mai ridicate ale controlului birocratic. Pentru o firmă mică, dimpotrivă, costurile de recuperare a informației vor fi mari, în timp ce costurile de gestionare sunt relativ mici. Corelația dintre costurile tranzacțiilor și costurile controlului birocratic, după cum vedem, este esențială pentru mărimea firmei, formele ei organizaționale.
În teoriile instituționale moderne, firma este definită ca un ansamblu de contracte externe și interne [25]. Costurile pentru implementarea primelor contracte sunt determinate de costurile tranzacțiilor, iar a doua - costurile de control. Problema firmei, în acest caz, este selectarea formularului optim de contract care asigură economiile maxime ale tranzacțiilor interne și externe.
Din punct de vedere juridic, o firmă este o entitate economică independentă cu drepturile unei persoane juridice care combină principalii factori de producție cu scopul de a produce beneficii economice.
Cele mai comune forme de organizare a întreprinderilor (întreprinderilor) sunt în prezent întreprinderi individuale, parteneriate, întreprinderi de stat și întreprinderi municipale.
O întreprindere privată individuală este deținută de o singură persoană (de familie), care singur deține toate resursele întreprinderii și, în același timp, face obiectul unei răspunderi nelimitate.
Întreprinderea individuală diferă prin simplitatea organizării interne în care proprietarul combină funcțiile de posesie și de cedare a activelor firmei. Proprietarul are o motivație economică mare pentru a-și maximiza propriul profit. În același timp, există deficiențe evidente ale acestei forme de organizare fermă:
- răspunderea nelimitată a întreprinzătorului pentru obligațiile firmei;
- surse limitate de finanțare a activităților antreprenoriale (economiile proprietarului, împrumuturi neorganizate);
- nivelul scăzut al deciziilor manageriale, datorită lipsei de specializare internă etc.
Astfel, această formă de organizare este instabilă în timp și insuficientă pentru a organiza o afacere serioasă. În același timp, permite crearea de locuri de muncă suficient de repede, realizând potențialul antreprenorial pentru un contingent relativ mare de populație economic activă.
Dacă proprietarii încheie un acord de parteneriat, atunci apare o nouă formă de parteneriat organizațional. Într-un parteneriat complet, toți partenerii poartă răspundere nelimitată. Aici este valabil principiul responsabilității comune pentru obligațiile societății, deciziile economice sunt luate colectiv. O astfel de dependență strânsă a partenerilor are părțile sale pozitive și negative.
Pe de o parte, punerea în comun a capitalului vă permite să depășiți limitările financiare și materiale ale resurselor. Pe de altă parte, există riscul atragerii de parteneri nesigure, circulația acțiunilor este limitată de cerințele contractelor colective. Modificarea componenței partenerilor necesită reînregistrare a parteneriatului.
O formă modificată de parteneriat deplin este un parteneriat mixt, ale cărui membri sunt reprezentați de parteneri și investitori (parteneri cu drepturi depline). Comandanții sunt considerați participanți externi și poartă riscul de răspundere limitată în limitele contribuției.
O societate cu răspundere limitată este o organizație a cărei membri își pescuiesc contribuțiile pentru activități comune. În societate, principala problemă a antreprenoriatului colectiv - riscul unei răspunderi nelimitate și partajate - este eliminată. Circulația acțiunilor participanților este gratuită, deși prevede dreptul de răscumpărare preferențială de către participanții la companie.
Societățile pe acțiuni poate fi considerată ca o varietate de companii, în cazul în care participanții înregistrează ponderea acestora în capitalul societății sub formă de acțiuni.
Răspunderea acționarilor este limitată de participarea la capitalul social (bloc de acțiuni). Acest lucru garantează pentru aceștia o reducere a riscului, păstrând în același timp oportunități de a primi plăți de dividende și de a participa la management. Este vorba despre riscul limitat al unei contribuții prestabilite, care transformă o societate pe acțiuni în cea mai eficientă formă de organizații economice.
Societățile pe acțiuni de tip deschis sunt capabile să atragă investiții ale unui cerc nelimitat de persoane pe piața deschisă prin vânzarea acțiunilor lor, ceea ce crește fără îndoială oportunitățile economice ale acestei forme organizatorice și juridice. Dreptul de transfer gratuit și de vânzare a acțiunilor asigură existența societății, indiferent de diferitele modificări ale compoziției acționarilor.
Societatea pe acțiuni are o formă flexibilă de gestionare, constând în mai multe legături, care permit să reacționeze rapid la condițiile economice emergente. Pentru a proteja interesele acționarilor minoritari (cu o pondere mai mică de 10% din capitalul social) creează un consiliu de supraveghere (consiliu de administrație).
În același timp, spre deosebire de un antreprenor privat într-o societate pe acțiuni, apare o problemă dificilă de rezolvat a "controlului asupra controlorului", adică managementul de vârf. Această problemă se datorează divizării proprietății, deținută de proprietari și de conducere, de manageri executivi. Întrucât profitul corporației (venitul rezidual) este distribuit între acționari (deținătorii), managerii au motive motivați mai puțin pentru îndeplinirea îndatoririlor lor directe. Exemple de comportament oportunist al managerilor sunt remunerații ridicate în perioadele de condiții economice nefavorabile, operațiuni speculative pe piața valorilor mobiliare, abuz financiar asociat emiterii de acțiuni care nu au valoare reală.
Cu toate acestea, posibilitățile de oportunism managerial sunt limitate. Corporațiile au un complex de mecanisme de control intern: activitățile consiliului de administrație; concentrarea acțiunilor în mâinile unui grup limitat de acționari; participarea managerilor la capitalul social al corporațiilor lor; corelarea remunerației managerilor cu starea afacerilor în cadrul firmei. Un loc special aparține mecanismului de faliment și de control al creditorilor.
Un sector extins al economiei rusești este deținut de societăți pe acțiuni cu capital de stat, inclusiv 100% din capitalul statului; cu un interes de control deținut de stat; cu o participație guvernamentală care nu este un interes de control.
Sentimentul de formare a societăților pe acțiuni cu capital de stat 100% este extinderea capacităților financiare ale unităților economice cu importanță strategică. Principiul care ar trebui să se realizeze în relațiile societății pe acțiuni cu organele de stat este redus la o combinație rezonabilă de "libertate a mâinilor" a reprezentanților statului în societatea cu control moderat asupra activității lor de către stat. Mai multe societăți pe acțiuni din perspectivă, în care statul deține o participație de control. Astfel de companii sunt societăți cu proprietate mixtă și decid, cel puțin, două sarcini. În primul rând, în proprietate mixtă, există, de obicei, întreprinderi mari, cu un cost ridicat al activelor de producție. În al doilea rând, există posibilitatea ca statul să influențeze strategia și tactica întreprinderilor pentru a asigura interesele societății.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: