Dreptul țărilor străine, principalele obligații ale vânzătorului în temeiul contractului de vânzare sunt definite la nivelul legii (articolul 1582, 1603 PGA ;. Articolul 1476 din Codul civil al Italiei ;. § 433 BGB, articolul 2 27 din Legea vânzării în limba engleză a bunurilor din 1979; Art. .. 2-301 ETC).
Transferul unui bun către cumpărător este una dintre cele mai importante obligații ale vânzătorului, cu care transferul de proprietate asupra elementului vândut este adesea asociat. Sub transferul unui bun către cumpărător, se înțelege orice acțiune prin care se transferă un lucru sau drept tangibil în posesia reală sau legală a unei alte persoane. Transferul poate consta în schimbarea naturii proprietarului vânzătorului, atunci când lucrul rămâne cu el după încheierea contractului. Vânzătorul își schimbă calitatea sa - de la proprietarul de lucru de dependență față de titularul răspunzător pentru cererea cumpărătorului de a preda-i un lucru sau de o altă persoană, la ordinele lui. Transferul real (fizic) nu este necesar dacă cumpărătorul deține deja subiectul vânzării pe o altă bază (leasing, depozitare etc.). În acest caz, obligația vânzătorului de a se transfera va fi considerată îndeplinită la momentul încheierii contractului de vânzare. Lucrul poate fi transferat și în momentul în care este în mâinile unor terți sau într-o cameră închisă. Vândute în situații similare, își poate îndeplini obligația prin transfer simbolic, predarea clientului cheile spațiilor în care lucrul sau să-l predarea documentelor de titlu a mărfurilor, care este custode sau transportatorului: o confirmare de primire depozit, conosamentul, un proiect de lege diferită de trăsură (articolul 1606 PGA. , articolul 2-503 ETC).
În Franța, Anglia și Statele Unite au recunoscut transmiterea corectă și livrarea de bunuri de către vânzător la operatorul de transport, în cazul în care documentele emise de un control ulterior ultima regulă asupra vânzătorului bunurilor. Conform legii Germaniei livrarea mărfurilor către operatorul de transport nu este considerat un transfer, cu excepția cazului când vehiculul este proprietatea cumpărătorului sau în cazul în care operatorul de transport a primit o putere de cumpărare directă pentru a lua bunurile.
Transferul imobilelor se efectuează prin predarea cheilor (dacă este vorba despre o clădire) și a documentelor care atestă dreptul de proprietate asupra persoanei înstrăinate. Transferul proprietății neimpozitate se face de obicei prin emiterea de documente pentru anumite drepturi.
Pentru a-și îndeplini obligația de transfer, vânzătorul trebuie să prezinte cumpărătorului materialul relevant în locul convenit, la momentul potrivit și în modul potrivit. Condițiile contractului sunt esențiale pentru determinarea locului, timpului și metodei de transfer. În cazul în care contractul nu prevede nimic în acest sens, instanțele se bazează pe prezumția că părțile destinate să ghideze practica obiceiuri de afaceri și comerț, în absența unor astfel de norme se aplică legislația discreționare.
legea străină consideră că destinația de transport locul mobile de reședință a vânzătorului sau locația activității sale, precum și vânzarea de lucruri individuale specifice, fiind în momentul încheierii contractului, în orice alt loc - locația acestui lucru (articolul 1247, 1609 PGA, articolul 1510 din Codul civil al Italiei .. § 269 GGU, paragraful 2 al articolului 29 al Actului englez privind vânzarea de bunuri în 1979, articolul 2-308 ETC).
În absența unui acord privind condițiile de transfer, precum și imposibilitatea unei instanțe pentru a afla intențiile părților în țările din sistemul dualist de drept privat, regula conform căreia cumpărătorul are dreptul să ceară livrarea imediată a lucrului, iar debitorul poate face imediat performanta (§ 271 BGB, jurisprudența în Franța). În Anglia și Statele Unite trebuie să dea vânzătorului sau cumpărătorului de a trimite bunurile într-un „termen rezonabil“ (pag 3 din articolul 29 din Legea vânzării în limba engleză a bunurilor din 1979;.... V 2-309 ETK). În acest caz, jurisprudența Anglia și Statele Unite consideră că elementul pe termen transferul o condiție esențială a contractului, a cărui încălcare conferă cumpărătorului dreptul de a refuza să accepte bunurile, să rezilieze contractul și să recupereze daune.
Bunurile trebuie să fie oferite spre transfer în suma specificată în contract. În acest sens, cumpărătorul nu este necesară, dacă nu se specifică altfel în acordul de a accepta bunurile în rate (articolul 1244 PGA ;. § 266 BGB, articolul 31 din vânzarea în limba engleză a bunurilor din 1979;. Articolul 2-307 ETC ..).
În cazul în care vânzătorul în temeiul contractului este obligat sau autorizate să trimită bunurile către cumpărător printr-un operator de transport public trebuie să predea mărfurile în posesia transportatorului și să semneze un contract de transport, așa cum pare rezonabil, având în vedere natura bunurilor și alte circumstanțe ale cauzei. În plus, după ce a notificat cumpărătorului transportul mărfurilor, vânzătorul trebuie să obțină de la transportator și să dea cumpărătorului toate documentele necesare pentru achiziționarea bunurilor. Această cifră de afaceri a fost consolidată în Codul comercial unic al SUA (articolul 2-504).
Toate costurile de bunuri aduc adecvate pentru transmiterea statutului și a costurilor la transferul (inclusiv cântărirea costurilor, testarea, etichetarea, ambalarea, informarea cumpărătorului) este vânzătorul, în absența oricărui alt acord (art. 1608 PGA, § 448 BGB, alin. 6, art. 29 Legea engleză privind vânzarea de bunuri în 1979).
Pentru stingerea obligației privind transferul drepturilor de proprietate cumpărătorului vânzătorul însuși pentru a fi proprietarul bunului sau, cel puțin, au autoritatea de la proprietarul alienării sale (acționând, de exemplu, ca un factor sau comision). În Anglia și Statele Unite ale Americii a dezvoltat o regulă care cumpărătorul nu dobândește un titlu mai bun pentru mărfurile decât vânzătorul a avut (Art. 21 din Legea vânzării în limba engleză a bunurilor din 1979 Art. 2-403 ETK).
Întrebarea cu privire la îndeplinirea de către vânzător a obligației de a transfera dreptul de proprietate asupra unui obiect este decisă în funcție de momentul transferului dreptului de proprietate asupra cumpărătorului. Dacă dreptul de proprietate este considerat transferat cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare, atunci nu este necesar să se vorbească despre această obligație a vânzătorului - acesta a fost deja executat. Atunci când dreptul de proprietate nu trece la cumpărător la încheierea contractului, se pune întrebarea cu privire la momentul în care vânzătorul își îndeplinește obligația de a transfera dreptul de proprietate. Prin urmare, în Anglia și în Statele Unite, există două forme ale contractului de vânzare: vânzare sau o vânzare reală și un acord de vânzare (articolul 2 din Legea engleză privind vânzarea de bunuri din 1979, articolul 2- 106 ETK).
În cadrul vânzării se înțelege contractul, în virtutea căruia dreptul de proprietate asupra bunului trece de la momentul încheierii contractului la cumpărător. Vânzare - este vorba atât de un angajament, cât și de un contract de proprietate, ca urmare a faptului că se creează o obligație legală cu elementul de proprietate, adică există un transfer de drepturi de proprietate.
Acordul de vânzare prevede că transferul de proprietate ar trebui să aibă loc în viitor sau sub rezerva unei condiții care trebuie să vină. Un astfel de tratat generează doar o relație juridică, inclusiv. și datoria vânzătorului de a transfera către cumpărător dreptul de proprietate asupra acestui lucru, inclusiv lucrul viitor.
Dreptul Franței și al altor țări cunoaște, de asemenea, "vânzarea" și promisiunea de a vinde (articolul 1583, 1589 FGC).
Diferența practică dintre aceste două forme ale contractului de vânzare este că, în ceea ce privește lucrurile viitoare, nu se poate încheia un contract al acestei vânzări, deoarece Vânzătorul nu poate da cumpărătorului dreptul de proprietate asupra unui lucru pe care nu îl are deja. În acest sens, chiar dacă părțile au intenționat să efectueze și vânzarea de bunuri viitoare prezent, contractul va fi de a acționa ca un contract de vânzare (art. 5 din Legea vânzării în limba engleză a bunurilor din 1979 Art. 2-105 ETK).
Stabilirea momentului transferului de proprietate este de o importanță majoră pentru ambele părți la contract și pentru terți, în special pentru creditorii vânzătorului și cumpărătorului. În acest moment, cu câteva excepții, tranziția către cumpărător a riscului de moarte accidentală și deteriorarea unui lucru, responsabilitatea pentru daunele cauzate de un lucru este legată de cumpărător. Pe de altă parte, proprietarul acestui lucru își are propriile fructe, dreptul de a primi despăgubiri în caz de deces.
Pentru a transfera dreptul de proprietate asupra imobilelor este necesar (cu excepția încheierii unui contract de vânzare) să încheie un contract de proprietate specială, care constă din două puncte:
1) acordurile părților privind transferul de proprietate;
2) adăugarea unui nou proprietar în registrul funciar (§ 873 al Universității de Stat).
Contractul înstrăinătorului și dobânditorul este de natură abstractă, valabilitatea acestuia nu depinde de valabilitatea tranzacției obligației subiacente (contractul de vânzare). Înmatricularea în registrul funciar este de natură constitutivă - în absența acestuia, dreptul de proprietate nu trece la cumpărător. Înainte de introducerea cumpărătorului ca noul proprietar în contractori registru funciar sunt obligate prin acordul lor, numai dacă acestea vor lua forma unei instanțe sau a unui act notarial (§ 873 BGB).
În Statele Unite au fost aplicate reguli identice cu normele de drept englez privind transferul de proprietate. În același timp, odată cu adoptarea în Statele Unite a codurilor comerciale bazate pe proiectul Codului Uniform al Comerțului, dreptul privat american a început în principiu să urmeze sistemul "tradițional". În lipsa altui acord, cumpărătorul devine proprietar în acel loc și în momentul în care vânzătorul finalizează performanța în legătură cu transferul fizic de bunuri. În contractele de vânzare și de cumpărare cu transportul de mărfuri prin intermediul transportatorului, cumpărătorul devine proprietar la momentul și locul transportului de mărfuri (strada 2-401 ETK).
În cazurile în care transferul nu implică mișcarea fizică a mărfurilor și trebuie făcut prin documente, dreptul de proprietate se consideră că a trecut la cumpărător la data și locul livrării documentelor de proprietate asupra acestuia. La vânzarea unui produs individualizat, atunci când transferul nu are legătură cu circulația mărfurilor și nu se solicită livrarea de documente, dreptul de proprietate este considerat transferat cumpărătorului în momentul și în locul contractului (clauza 3 a articolului 2-401 al UTK). Această regulă se aplică și în cazul produsului „program constructiv“, care nu lasă proprietarul său real: vânzarea cumpărătorului din lucrurile pe care le deține deja celelalte motive din vânzarea vânzătorului, tranzacția este reținut după posesia efectivă, ca dependent al titularului.
Cu privire la problema transferului de proprietate de la vânzător către cumpărător, este legată problema momentului transferului către cumpărător a riscului pierderii accidentale și a deteriorării produsului.
Riscul francez și legislația engleză să adere de pierdere și deteriorare accidentală la atașarea lucrurilor doctrinare a proprietății (și anume principiul roman). În legătură cu această legislație în Franța și Anglia probleme de transfer de proprietate, riscul de pierdere și deteriorare a lucrurilor accidentale sunt rezolvate pe baza acelorași reguli (art. 1138 PGA, Art. 20 din Legea engleză din 1979 privind vânzarea de bunuri).
În Germania, riscul de pierdere sau deteriorare accidentală a lucrului trece la cumpărător de la data transferului de lucru sau din momentul în care noul proprietar în registrul funciar (§ 446 BGB). Spre deosebire de legea engleză și franceză BGB nu se leagă trecerea morții și riscul de deteriorare a lucrurilor cu trecerea la proprietatea cumpărătorului de ea. Dar, la GSU și decide cu privire la transferul de proprietate și riscul de lucruri accidentale pierderi sunt reguli diferite pe fond și dreptul de proprietate și riscul de lucruri accidentale pierderi se deplasează în același timp - în momentul livrării bunului sau înregistrarea transferului de proprietate în registrul funciar (§ 446, 873, 929 BGB).
Uniform Codul Comercial al Statelor Unite, de exemplu, GSU proprietate de tranziție și accidentale pierderi și daune de risc lucrurile sunt reglementate în mod independent unul de altul prevederi (Art. 2-401,2-507). Regulile codului se leagă atunci când riscul pierderii accidentale de elemente nu sunt transferate cumpărătorului dreptul de proprietate, precum și orice acțiune de la vânzător să transfere bunurile aflate în posesia cumpărătorului sau operatorul de transport, sau pentru a produce un document al cumpărătorului. Separarea legală pozitivă a acestor întrebări nu prea are importanță practică, deoarece normele care le reglementează, să stabilească, cu rare excepții, una și în același timp pentru transferul dreptului de proprietate și riscul de pierdere accidentală și deteriorarea lucrurilor.
Trimiteți-le prietenilor: