Konstantin Korovin Phoebusul meu
Uneori, evenimentele minore sunt rechemate. Și așa e ciudat. La urma urmei, a existat o multime de viata, din care sufletul a devenit rece in durerea si greutatea suferintei si speranta vietii a disparut.
Au fost atât de multe ore grele. Dar nu le pasă de amintiri, ci de cazuri destul de diferite, de atingere, nesemnificative, care trec prin viață.
Odată, într-un fel, în ceea ce privește organizarea unei expoziții de artizanat în Sankt-Petersburg, în sălile Palatului Tauride, am venit la Moscova la chefmeisterul Nikolai Alexandrovich Zhedrinsky. Nu l-am găsit acasă și mi-au oferit: "Așteaptă, va veni în curând."
În camera de zi unde am început să mă aștept, era un alt vizitator - un bărbat frumos, tânăr și totuși modest. Ne-am uitat unul la altul, am aprins țigări. Se uită la ceas și spuse:
Am așteptat o oră. Va veni Nikolai Alexandrovici?
- Voi aștepta, am spus eu, trebuie să-l văd. Într-o chestiune serioasă ...
- Da, - a spus vecinul în așteptare, - Nu-mi pasă ... și așa ... - Puține ... Cu privire la vânătoare ... Nikolai Alexandrovici după vânător.
"Da", spun eu, "este un vânător". Și eu sunt și vânător ...
- Și tu ești un vânător? Și eu sunt un veterinar și, vedeți, este neplăcut. Eu servesc într-o instituție, oraș. Trimite prietenilor lumii viitoare un om, câini abandonați, fugari, care nu au un maestru. Greu ... Voi injecta o fiolă, bine, revedere. Este păcat. Câinii buni sunt ... Acum chiar - am un câine timp de o lună, nimeni nu este - nu există stăpân. Trebuie să trimit. Și câinele este un pointer, tânăr, frumos ... ce ochi! Inteligent ... Nu pot ucide ... Un câine minunat ... Așa că am venit să întreb dacă Nikolai Alexandrovici ar lua-o. E un vânător. Un câine rar.
- Ascultă, am spus, dă-mi-o, te rog. Sunt un vânător. O să plătesc. Nu ucide, dă-mi acest câine ...
"Adio, trebuie să fug." Mă bucur, iată cazul! Crede-mă, câinele este excelent. Este imposibil să o omori: îmi pare rău.
Și medicul veterinar a plecat.
Când a venit Zhedrinski, mi-a spus:
Stau singur acasă, așteptând câinele. Toată lumea nu conduce ... Janitorul trimis să cumpere lapte, pâine, cârnați - să hrănească câinele. Mă uit pe fereastră. E târziu, amurg ... Deodată aud un clopot în bucătărie. Deschid ușa: există un tătar, iar pe o funie un câine mare, un pointer de cafea-pieboy. Capul minunat, urechile sunt lungi. Se uită la mine.
"Bună, câine, dragă câine ... Și inima mea bate cu bucurie".
"Un câine atât de inteligent", spune tătarul, "căpitanul nu prea o înțelege". Dumnezeule, te rog budet.
Am turnat lapte și pâine prăjită. Câinele e foame, mănâncă. Cârnații înghiți direct.
"Tubo, hush," spun eu.
Administratorul Tatar a primit pentru ceai, a declarat:
- Adio, câine. Viața lui Barin a răsucite ...
Și a plecat. M-am așezat pe pat, câinele stătea pe podea.
"Ce frumusețe, ce ochi". E încă un câine tânăr.
El și-a pus fața la pământ și a ascultat. "Dar care este numele lui?" M-am gândit. Sa sculat, a deschis dulapul și a scos o carte, un calendar de vânătoare. Am citit numele de câini ... Condu, Winch ... Nu e vorba de ogoarele ... Dar ... și eu trimit numele. Vorbesc separat fiecare. Câinele se află în continuare. Numai la sfârșit citiți:
"Phoebus ..." Câinele a sărit în sus.
- Phoebus, Phoebus, am repetat. Câinele a venit la mine.
"Tu ești Phoebus", spun, "Faby ... Phoebus ..."
Phoebus și-a pus capul în poală și sa uitat. Așa cum am fost fericit - am un câine!
Am dormit. Phoebus se așeză lângă el, pe covor. Cineva se plimba pe scări, se auzea în fața ușii, Phoebus murmură încet.
"Mă menține în siguranță", m-am gândit.
Și Phoebus a sărit pe pat și sa culcat la picioarele lui.
Dimineața, când m-am trezit, Phoebus a venit la mine, aproape de fața mea, și mi-a privit ochii. Când m-am sculat, a fost fericit și a murmurat ceva. Își scuipă coada și latră, latră. M-am dus cu el la strada. Phoebus a venit cu mine, neavând atenție câinilor care se apropiau.
Prietenul meu a venit, doctore. Phoebus a fost atât de fericit, a sărit în jur, a latrat, a strigat și sa culcat pe spate.
- El înțelege, spuse doctorul, îmi plac câinii. El simte asta. Un câine bun ... tânăr.
Medicul a luat-o, a împăturit o bucată de ziar, a scuipat pe ea, a aruncat-o și a spus:
Phoebus a apucat ziarul și la adus la doctor.
- Un om de știință, spuse doctorul.
A fost toamna. Trebuia să merg la Petersburg pentru afaceri. Phoebe luă cu el. Acolo, pe strada Teatralnaya, aveam un apartament unde funcționau Teatrele Imperiale și unde regizorul locuia pe Vladimir Arkadevich Telyakovsky. Telyakovski a iubit câinii.
- Un câine bun, mi-a spus el.
Am plecat din nou la Moscova și Telyakovsky mi-a sfătuit să las câinele cu el, deoarece am fost nevoită să vin din nou la Petersburg.
Am avut multe de a face cu spectacole de operă și balet la Moscova pentru Teatrul Bolshoi și la Petersburg pentru Teatrul Mariinsky. Mă duc din nou la Petersburg cu un tren de curierat. Dimineața, pasagerii pleacă la stația Bologoye. Mă duc să văd: platforma este acoperită de zăpadă, copacii devin albastru în îngheț. Îmbrăcați în haine sunt pasageri ... Răcirea dimineața ... Stația mare Bologoe strălucește cu luminile ferestrelor. Stația este caldă. Ceai cu smântână și bomboane ... covrigi. Ei poartă ziarul Novoye Vremya. Un ziar proaspăt, tocmai a venit de la Petersburg ... Stăm jos din nou în căruțe. Scoateți lenjeria de pat, dormitorul. Trenul se desfășoară, răsăritul este vizibil în ferestre, pădurile și câmpurile devin roz, acoperite uniform de zăpadă. Toți pasagerii ziarului. Pe ultima pagină am citit: "Expoziția de creștere a câinilor, arena. Premiile: cel mai bun câine al expoziției și prima medalie de aur, ca cel mai bun pointer, - Phoebus, proprietar KAKorovin. "
"Ce este," m-am gândit. "Ce înseamnă asta?" - Am citit din nou: "Phoebus, proprietarul lui Korovin ..." - "Ce este? Phoebe-ul meu este acolo, cu Telyakovski. E ciudat. Cum ar putea Phoebe să ajungă la expoziție? ... Este neclar. Din nou, am citit din nou nota: "Fybushka, chiar tu ești? ... Prostii, nu poate fi."
Pasagerii și-au strâns valizele, iar trenul sa apropiat de Sankt-Petersburg.
O dimineață liniștitoare de iarnă. Cabana mă conduce pe o sanie pe lângă Nevsky Prospekt. Strada largă a frumosului oraș și în ceața înghețului, pe lateral, soarele de nord iluminează străzile care părăsesc casele. Saniele zgâlțâie pe zăpada înghețată.
La monumentul Catherine II m-am întors spre Theatre Street și m-am oprit la intrare. Portarul, în portocaliu roșu, mă ajută să-mi port valizele. Trec pe scări și mă gândesc: "Mă duc la Telyakovski". Intru în camera de primire. Pe pereți se închid portretele împărătești: Elizabeth Petrovna, Catherine ... Un portret cu un câine. Văd că Vladimir Arkadyevici pleacă. Zâmbind, el îmi spune:
"Asta ești tu!" Și tu ai toate medaliile și câinele tău. Phoebus, atunci ce!
"Am citit-o azi ... Ce vrei să spui?"
"Este uimitor", am spus.
- Englezii au acordat premiul. Ei înțeleg. Dar sunt surprinși că nu are pedigree. E în limba rusă. Pedigreii au pierdut - și Telyakovsky a râs ...
Am schimbat hainele și m-am dus la expoziție. În arena, unde am venit, a fost o latră de câini. În rafturile separate prin pereți despărțitori, pe lanțuri, în gulere, cu saltele diferite, așternuturi, câini de diferite rase latră și latră. De la o distanță era o mulțime la un tejgheru. Apropiind, am văzut postere și buchete de flori ... Și pe un lanț ruginit gros, pe panouri - Phoebe. El se culcă într-o minge.
- Phoebus, am spus, urcând.
El a sărit și sa grăbit spre mine, și-a pus labele pe umeri.
"Este câinele tău?" - Un om militar sa întors la mine.
"Mă bucur să vă cunosc." Am ceva de-a face cu tine. Să mergem la birou.
La birou, militarul mi-a spus:
"Înălțimea Sa mi-a ordonat să întreb proprietarul acestui câine dacă proprietarul nu va renunța la câine". Vi se oferă o mie de ruble.
- Nu pot, am răspuns eu. "Este imposibil să vinzi un câine." Crede-mă, nu pot. Probabil că veți înțelege acest lucru.
- Da, te înțeleg, spuse soldatul. - Și știi, englezii, care au fost în juriu, au spus că este atât de bun cu întregul depozit, că în Anglia ar fi primul. E atat de frumos! Și cât de ciudat - nu există un copac de familie.
Ți-am spus cum am cumpărat câinele.
"Incredibil", omul militar a fost surprins. "Au așteptat pentru tine, nu vei pleca acum." Te rog, du-te la câine, vei primi recompense.
Stăteam lîngă Phoebus, care îmi punea labele pe umerii mei și ochii îi spuse: "Păi, luați-mă de aici, hai să mergem."
În acest moment muzica a jucat carcase. Unii oameni au venit la mine, au purtat o medalie de aur, un guler de argint, o ceașcă și cuțite și furculițe de vânătoare pe perne.
Phoebus a trăit cu mine în sat. El a iubit vânătoarea și am mers mult cu el, luând o armă, prin văile frumoase din țara mea. Când am pictat poze din natură, Phoebus nu m-a părăsit.
Timpul a trecut, Phoebus a devenit vechi și a devenit stupefiat. Și-a pus capul frumos în poala mea și am mângâiat-o. Tot mi sa părut că vrea să-mi spună ceva. Și până în toamnă a fost cumva liniștită și blândă cu mine. Ma privit în ochi.
Seara, el a venit la mine și sa culcat cu mine; El și-a pus capul pe labe și mi-a privit ochii. Apoi a plecat, iar dimineața - nu există nici o Phoebe. Am ieșit și l-am sunat, nu era acolo. Și dintr-o dată am văzut ceva în vestibul, printre zmeură, ceva alb. M-am apropiat: acolo a fost un Phoebus mort. În apropiere era un castron, în el era o mâncare neatinsă. A fost toamna. Eram singur.
Mătușa Afrosina, când a aflat că Phoebus a murit, a strigat. Am săpat mormântul lui Phoebe în grădină și am pus pe el un guler de argint greu pe care la primit la expoziție. Și lăsându-l pe Phoebe în mormânt, plângea cu amărăciune. La botul meu, am pus pâine albă și rotițe mici, pe care le-a iubit atât de mult în timpul vieții. El și-a închis ochii și l-au acoperit cu pământ.
Eu scriu despre Phoebe, iar pe masă în fața mea este o mare polencă de argint. A luat-o la expoziție și a adus-o la mine acasă. Am luat acest pahar cu mine, lăsând Rusia. Acum nu am o casă. Și îmi pare rău că nu va trebui să mint acolo, în țara mea natală, alături de cel mai bun prieten al meu, Phoebus, acolo, în grădina mea, unde locuia Oriole. Poate în unele țări necunoscute îți iau capul dulce, Phoebus, o să-l iau și o să mormăi ca un câine, ca și înainte.
Trebuie să-mi fi spus, Fybushka, dar nu am putut - am vrut să spun, poate, despre inima curată, despre marea prietenie și fidelitatea sfântă.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: