Sociologia crizelor politice

Criza politică este o criză care are o conotație politică, poate între state sau în interiorul statului. Criza politică internă este situația din statul care sa dezvoltat din cauza imposibilității unor acțiuni coordonate între forțele politice, consecința căreia este dificultatea tuturor proceselor legislative și slăbirea controlului statului.







Criza Imperiului Roman al secolului al III-lea

Unele crize militare și politice din timpul modern și modern:

Anglo-portugheză criză 1889-1890

Criza din Tangier (1905-1906)

Criza bosniacă (1908)

Criza din Agadir (1911)

Criza din Aland (1917)

Criza sudică (1938)

Criza din Berlin din 1953

Criza Suez (1956-1957)

A doua criză a Strâmtoarea Taiwan 1958

Criza congoleză (1960-1965)

Criza din Berlin din 1961

Criza din Caraibe (1962)

Criza politică poloneză din 1968

Criza Israel-Liban (1982)

- capacitatea de extracție (extracție), adică extracția (mobilizarea) resurselor materiale și umane (finanțe, sprijin, atragerea talentelor etc.);

- posibilitate distributivă (distributivă), adică plasarea și distribuirea resurselor disponibile în societate în conformitate cu nevoile reale;

- o capacitate reactivă, și anume luarea în considerare în timp util a cerințelor multiple (apeluri) provenite din societate ca întreg sau din grupuri individuale;

- o oportunitate de comunicare, adică folosirea de idei populare în societate, sloganuri, simboluri, capacitatea de a spori eficiența interacțiunii tuturor elementelor sistemului.

Dispunând de capacități semnificative (scară), sistemul poate nu numai să mențină stabilitatea, ci și să stimuleze schimbările necesare. Echilibrul dintre stabilitate și schimbare este unul dintre cei mai importanți indicatori ai eficacității sistemului politic2.







Astfel, se poate concluziona că "stabilitatea" ca concept nu poate fi caracterizată decât de acele procese și fenomene care sunt inerente schimbărilor, modelelor de cauzalitate ale proprietăților lineare și probabilistice. Acest lucru se aplică și în cazul stabilității politice. Un sistem politic care, pe parcursul funcționării sale, încalcă cadrul identității, adică intră în conflict cu propria sa natură, își pierde stabilitatea.

Indicatorul destabilizării este rezultatul funcționării sistemului politic, care nu era așteptat și inacceptabil (nedorit). Estimările de stabilitate (instabilitate) depind atât de disponibilitatea informațiilor relevante, cât și de pozițiile ideologice și politice ale participanților la procesele politice, subiecții vieții politice și activitățile. De aceea, dezvoltarea unor proceduri speciale (indicatori) este de o importanță deosebită, permițând evaluarea obiectivă a stării sistemului politic și a gradului de stabilitate a acestuia.

În același timp, trebuie să aveți în vedere cel puțin trei aspecte. Primul este un sistem, care include legile și tendințele unei dezvoltări holistice și complexe a sferei politice a societății, procesele care au loc în ea la un anumit moment istoric. Al doilea este cognitiv, bazat pe disponibilitatea subiectului necesar, o informație în timp util și suficient de completă despre evenimente, fenomene și procese care se dezvoltă la niveluri diferite de management politic. Al treilea este unul funcțional, format din planuri și programe ale subiecților procesului politic și ținând seama de rezultatele posibile și reale ale activității politice.

Un sistem politic capabil să combine diferite interese, să insufle abilități de cooperare și de înțelegere, să coordoneze activitățile de grup și corporative, poate fi clasificat ca o clasă de sisteme politice stabile.

Activitatea politică este indisolubil legată de problema puterii și natura funcționării sale. Puterea poate fi susținută de masele largi și diversele asociații ale cetățenilor, și poate provoca și respingerea acesteia. Sprijinul poate fi în primul rând, așa-numitul „situațional“, care se bazează pe evaluarea deciziilor specifice companiei făcute de către autoritățile publice, conduse de politica de stat, declarații publice, acțiuni politice concrete, calitățile personale ale liderilor politici. În al doilea rând, - o difuză, răspândire în primul rând în regimul politic, întruchipează cele mai multe caracteristici caracteristice ale relației dintre societate și stat. Este un set specific de evaluări pozitive și opinii care ajuta societatea (sau cel puțin tolereze) acțiunile autorităților în general. sprijin Difuz se atașează la un număr de caracteristici, în special, durata de curgere, o relație strânsă cu procesele de socializare și dobândirea experienței politice a persoanelor, care vizează aprecierea regimului politic în ansamblul său, și nu funcționari ai puterii.







Articole similare

Trimiteți-le prietenilor: