Sunt atât de obosit de litigiul zilelor bolnave
un câmp gol
se află deasupra tăcerii ochilor mei.
Inima mea a început ca o lună,
dar nu putea să-și spună cuvântul;
acum mi-am auzit tăcerea -
crește ca frica în noapte
se întunecă ca ultimul ah
un copil uitat decedat.
Sunt atât de singur. Nimeni nu înțelege
tăcere: vocea zilelor mele lungi
și nu există vânt care să se deschidă
cerurile minunate ale ochilor mei.
Înainte de fereastră este o zi extraordinară
marginea orașului; unele mari
minciuni și așteptare. Cred: eu sunt eu?
Ce astept? Și unde este sufletul meu?
Și îți amintești cât de tânără trandafiri
Când le veți vedea dimineața înainte de toți ceilalți.
Toate ale noastre sunt aproape. Blue a fost dat
Și nimeni nu are nevoie de păcat.
Aici este prima zi și ne-am ridicat
Din mâna lui Dumnezeu, unde am dormit -
Cât timp, nu pot spune.
Toate epicul trecut a devenit
Și era foarte puțin
Și acum trebuie să începem.
Ce se va întâmpla? nu-ți face griji
Și nu vă temeți de distrugere.
Nici moartea nu este decât o scuză.
Ce altceva doriți pentru un răspuns?
Fie ca nopțile să fie pline de vară
Și zilele strălucitoare de lumină
Și noi vom fi Dumnezeu.
Seara. Pe mare se așeză
fată ca mama
copilul. A cântat,
și acum aude
respirația lui adormită;
au văzut pacea și speranța,
ea zâmbește:
nu un zâmbet - este o strălucire,
sărbătoarea feței tale.
Copilul va fi ca marea
atingeți distanța și cerul;
mândria sau suferința voastră,
șoaptă sau tăcere.
Știți doar țărmul său,
și stați și așteptați pentru voi.
Acesta este cântecul pe care îl cântați,
și nu ajuta
el trebuie să trăiască și să fie și să doarmă.
M-aș fi născut un țăran simplu,
atunci aș trăi cu o față mare, spațioasă:
în trăsăturile mele nu aș spune,
că este greu să gândești și ce nu
spun.
Și numai mâinile ar fi umplute
dragostea mea și răbdarea mea;
dar în timpul zilei munca ar fi închisă,
noaptea le-ar închide în poală.
Nimeni din jur nu ar ști - cine sunt.
Am devenit bătrână și capul meu
înotat pe piept în jos, dar cu o lingă.
Ca și cum ar părea mai moale.
Știam că ziua de separare era aproape,
și am deschis mâinile ca o carte
și-a pus atât pe obraji, pe gură și pe frunte.
Goliți-i jos, puneți-i într-un sicriu;
dar nepoții mei vor recunoaște pe față
tot ce eram. dar tot nu eu;
în aceste trăsături și bucurie și făină
imens și mai puternic decât mine:
Iată, aceasta este fața veșnică a muncii.
Toți în câmp: coliba este obișnuită cu ea
la această singurătate, respiră
și mângâierea, ca o bona,
strigând un strigăt liniștit.
Pe sobă, ca și cum ar dormi, stătea un bătrân,
M-am gândit la ceea ce nu există acum, -
și ar spune, ar fi ca un poet.
Dar el tăcea; Dumnezeu îi va da pace.
Și între inima ta și gura ta
spațiu, mare. se întunecă
și dragoste drăguță și frumoasă
merge în piept timp de mii de ani
și nu putea să-i găsească buzele și - din nou
ea a aflat că nu există mântuire,
că o mulțime slabă de cuvinte obosite,
altcineva, a trecut.
Trimiteți-le prietenilor: