Dragă mamă! Deci, am fost nedumerit de întrebarea de mai sus și vreau să vă cunosc părerea.
Situația este următoarea - copilul va fi în curând trei, soțul nu mai trăiește cu noi acum, vede copilul de câteva ori pe săptămână timp de unu și jumătate până la două ore, de obicei, vizitează-ne, de regulă, seara. În timpul întâlnirilor cu el, el de obicei nu funcționează, copilul se joacă pe sine, iar soțul stă pe internet. Dacă este împins în stradă, va merge. Orice zoo - centrele pentru copii la sfârșit de săptămână sunt excluse, nu pentru că sunt împotriva ei, ci pentru că soțul nu vrea să spună că nu are un astfel de timp și, în general, weekend-ul este sfânt pentru el.
Din momentul în care am hotărât că nu vom trăi împreună, soțul sa schimbat foarte mult despre copil, toată grija lui ca vântul suflat. Acum, când sunt singuri, el uită de multe ori să își schimbe hainele după grădină, să-și spele mâinile, să-i hrănească o gustare, să-și schimbe scutecul sau să dea medicamente, dacă este necesar. Neatenția lui a ajuns la punctul în care în mașină îl pune pe copil pe scaunul din față. O să te gândești, du-te la grădiniță la trei sute de metri și doar cinci minute la parc de-a lungul alei, ce se va întâmpla? Deci acum îl conduc în grădină dimineața. În alte cazuri, încerc să-mi țin fiul în scaun.
Sunt copil de părinți divorțați și îmi amintesc cât de des era neplăcut pentru mine când tatăl meu era logodit cu mine "de sub bățul mamei mele" și nu pentru că am vrut. Îmi amintesc cum am fost ofensat de indiferența față de problemele mele și de modul în care invidiosem prietenii ale căror tați erau "normali". Fiul meu nu are încă trei ani, el încă nu înțelege că tatăl său nu este adesea dependent de el. Cum nu înțelege și faptul că acum nu suntem trei, dar fiecare în sine. Adesea, înainte de plimbare, dacă acasă amândoi, copilul strigă și ne întreabă pe noi trei să mergem. Și aici, din acest "și papaaaaa, și mamaaaaa, sie poleeeeeee" inima mea este rupt.
Cât de corect să vorbim cu copiii la o vârstă atât de tânără că "nici un loc" nu va funcționa, că îl am și are un tată. Da, în mod ideal, după divorț, este important ca copilul să comunice cu ambii părinți. Dar de ce avem nevoie de copii în astfel de familii, atunci când un om nu arde cu dorința de a "îndeplini datoria tatălui său"? De ce ar trebui un copil să crească și să spună că "dosarul tău este super, e doar construirea unei rachete, așa că o vezi atât de puțin"? Care este folosirea acestui copil acum și în viitor? Nu vreau să lipsească soțul ei de drepturi paterni, dar uneori mi se pare că toți ne-ar fi fost mai ușor dacă el doar sa oprit să apară, încă confuz de ea, atât din lapte de capră.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: