Conceptul de dialog în procesul cultural are un sens larg. Acesta include un dialog între creatorul și consumatorul valorilor culturale, dialogul generațiilor, dialogul culturilor ca formă de interacțiune și înțelegere reciprocă a popoarelor. Odată cu dezvoltarea comerțului, migrația populației, interacțiunea culturilor se extinde inevitabil și servește ca sursă de îmbogățire și dezvoltare reciprocă.
Cel mai productiv și nedureros este interacțiunea culturilor existente în cadrul unei civilizații comune. Interacțiunea dintre culturile europene și cele non-europene poate lua forma unei pătrunderi a civilizației occidentale în est și a coexistenței ambelor civilizații. Dezvoltarea rapidă a științei și tehnologiei în țările europene, necesitatea de a asigura condiții normale de trai pentru oamenii lumii au agravat problema modernizării civilizațiilor tradiționale. Aceste încercări au avut consecințe catastrofale pentru culturile tradiționale islamice. Cu toate acestea, aceasta nu înseamnă că dialogul culturilor este, în principiu, imposibil sau că modernizarea civilizațiilor tradiționale nu aduce populației decât o dezorientare a valorii și o criză totală a perspectivelor lumii. În implementarea dialogului, este necesar să se renunțe la ideea că civilizația europeană este chemată să fie standardul procesului cultural mondial. Caracterul specific al diferitelor culturi nu ar trebui să fie absolutizat. Păstrarea nucleului lor cultural, fiecare cultură este expusă constant la influențe externe, adaptându-le în mod diferit. Evidența apropierii dintre diferitele culturi este: schimbul cultural intensiv, dezvoltarea instituțiilor educaționale și culturale, răspândirea serviciilor medicale, tehnologiile avansate care oferă oamenilor bunurile materiale necesare și protecția drepturilor omului.
Orice fenomen al culturii este înțeles de oameni în contextul stării moderne a societății, care își poate schimba foarte mult sensul. Cultura rămâne relativ neschimbată doar partea sa externă, în timp ce bogăția sa spirituală conține posibilitatea unei dezvoltări nesfârșite. Această oportunitate este realizată de activitatea unei persoane capabile să îmbogățească și să actualizeze acele semnificații unice pe care le descoperă în fenomenele culturale. Aceasta indică o reînnoire constantă în procesul de dinamică culturală.
K. Marx a explicat acest lucru prin discrepanța dintre dezvoltarea forțelor de producție și relațiile de producție. Forțele productive se dezvoltă mai repede, iar la un moment dat relațiile de producție devin o frână a progresului științific și tehnologic. În acest sens, productivitatea muncii scade, nivelul de bunăstare a cetățenilor scade. Fenomenele de criză cresc în societate, făcând necesară procesul de reînnoire serioasă în diferite domenii ale culturii (economie, politică, moralitate etc.). F. Nietzsche a explicat dinamica culturii prin excesul de vitalitate, care este inerent în elita societății. Ea este dirijorul forțelor cosmice și naturale, pe care le-a desemnat ca fiind începutul apolonian și dionisian. Lupta acestor principii și provoacă dezvoltarea culturii. Potrivit lui Freud, izvorul dezvoltării culturii este înrădăcinat în partea inconștientă a psihicului uman. Conține mișcări spontane, dintre care baza și unirea tuturor oamenilor este instinctul sexual (libidoul). Libido este principala forță de conducere a comportamentului uman. Se poate transforma în energie nu numai actul sexual, ci și alte activități, de exemplu, în creația culturală.
L Gumilev a legat dinamica dezvoltării cu o forță pasională. Într-o regiune care a fost sub influența unei impulsuri pasionale, oamenii încep să se nască care au proprietățile pasiunii - energia crescută, pasiunea, fervoarea, dorința de a crea ceva nou, care nu exista înainte. De dragul ideilor lor, ei sunt gata să-și sacrifice viața și viața altora. Acești "indivizi extreme" organizează etnia în unitate, cuceri teritoriul pentru ea, creează cultura ei unică.
Modificările în cultură se desfășoară inegal în timp. Multe sfere ale vieții oamenilor sunt supuse alternării redresării și declinului activității. Modificările pot apărea sub forma unor procese explozive și graduale, care sunt legate în mod inextricabil între ele. De exemplu, procesul de apariție a unor mari descoperiri științifice este ca o explozie, iar realizarea sa tehnică se răspândește în timp. Dacă schimbările sunt bruște și abrupte, explozive, ceea ce duce la o răsturnare radicală a sistemului valorilor culturale, aceasta indică o revoluție. Cea mai mare din istorie este revoluția neolitică (domesticirea animalelor și cultivarea plantelor), datorită căreia omenirea a făcut un salt grandios în dezvoltare. Deși se întâmplă de mai multe milenii, este încă o clipă în comparație cu milioane de ani din istoria anterioară. Procesul de transformare parțială în orice sferă a culturii și a vieții, care nu conduce la o schimbare a valorilor de bază, se numește reformă. Implementând în timp, cultura nu este doar reînnoită, ci se menține și ea prin acțiunea mecanismelor de succesiune. Prin intermediul unor astfel de instituții socio-culturale precum familia, tradițiile, sistemul educațional, mass-media, patrimoniul cultural se difuzează pentru fiecare generație nouă. În procesul de traducere, o parte este pierdută, unii respinși, dar se adaugă ceva nou. Continuitatea în cultură există atunci când, de la o generație la alta, elementele de bază ale culturii sunt transferate și numai cele secundare sunt schimbate.
În același timp, cultura se distinge prin integritatea tuturor elementelor structurale, care este asigurată de natura sistemică, prezența unei ierarhii, subordonarea valorilor. Cel mai important mecanism de integrare al culturii este tradiția. Însăși conceptul de cultură presupune existența tradiției ca o "memorie", a cărei pierdere este echivalentă cu moartea societății. Conceptul de tradiție include astfel de manifestări ale culturii ca nucleul cultural, endogenitatea, identitatea, specificitatea și patrimoniul cultural. Miezul culturii este un sistem de principii care garantează stabilitatea și reproductibilitatea sa relativă. Endogenitatea înseamnă că esența culturii, unitatea sa sistemică este predeterminată de coeziunea principiilor interne. Identitatea reflectă originalitatea și unicitatea cauzată de independența relativă a dezvoltării culturii. Specificitatea este prezența proprietăților inerente culturii ca fenomen special al vieții sociale. Patrimoniul cultural include un set de valori create de generațiile anterioare și incluse în procesul socio-cultural al fiecărei societăți.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: