Filosofia ocupă un loc special în cultura umană. Fiind conștientă de sine cultura umană, aceasta reflectă asupra fenomenelor care intră în zona de subiect, științele atât naturale, cât și umane, identificând importanța lor pentru individ, umanitatea ca un întreg, din punct de vedere al stabilirii cele mai comune, limita, întrebările „eterne“. În același timp, indiferent de ce problema nu este studiat filozofia, fie că este vorba de o chestiune logică, ontologie, etică sau estetică, accentul este întotdeauna omul care gândește, trăiește, crede, estimează, și transformă lumea. Acest lucru oferă uneori tentația de a identifica filosofia ca umaniste, urmată de determinarea Bahtin că „umaniste - știința omului în specificitatea ei, nu lucrurile mute și fenomene naturale“ [238], să spunem că filosofia este una dintre cele mai umaniste Stiinte. Cu toate acestea, acest lucru nu este, de asemenea, absolut corect, deoarece filosofia este de asemenea diferită de cea umanistă. Este mai corect să vorbim despre diferența dintre filozofie și științe specifice, atât naturale, cât și umanitare [239].
știință specifică prin definirea propriul obiect de studiu, chiar dacă acesta din urmă nu este doar o manifestare a legilor naturale (de exemplu, o persoană), se ia în considerare în afara sistemului în caz contrar, conexiunile sale și relațiile intrinseci. Prin urmare, o persoană de aici poate fi tratată ca un obiect biologic, biochimic, mecanic, sociologic și istoric al științei relevante. Aceasta este condiția principală a cunoștințelor științifice din beton, făcând posibilă astfel încât să se uite la fenomenul în studiu, pentru a dezvălui el legile de fond specifice a studiat această știință. Relativă „unicitatea“ a aparatului conceptual al științei și precizie conexe și concludenței, la care este angajat, se realizează printr-o uneori limită „grosieră“ efect puternic, care este creat ca rezultat al unui cadru conceptual idealizată, care distinge știința una de alta.
În consecință, domeniul de aplicare al unei astfel de "rețele de concepte" este destul de mulțumit. Acuratețea majorității științelor este întotdeauna obiectivă. limită care „este de a identifica (a = a)“ [240], care este, desigur, mai mare decât în științele naturale și mai vagi în umaniste, dar aici și acolo, să dornici ei. Este de asemenea adevărat aici, într-un sens absolut, este puțin probabil să fie atins, relativă și numai cu atât mai mult nu poate servi drept criteriu științific cât și foarte „depinde premisele gnoseologice și, în consecință, determinată extras (captată) subiectul de studiu și metodele disponibile ale cercetării sale“ [241]. Numai o neînțelegere a acestui fapt poate constitui baza afirmațiilor, de exemplu, despre o mai mare acuratețe a științelor naturale în raport cu științele umaniste. Se pune problema imediat: precizia cu privire la ce? Și acest lucru este adevărat nu numai în ceea ce privește, de exemplu, filosofia, ci și în comparația cu alte științe. De exemplu, putem spune că matematica este mai exactă decât fizica sau invers?
Astfel, orice știință este exactă, este mai mult sau mai puțin adecvată pentru aria proprie de subiect și criteriile absolute de exactitate pur și simplu nu există. Nu este o coincidență faptul că în matematică (această „cea mai exactă a științelor exacte“), toate dezbaterile în curs de desfășurare cu privire la natura probelor și de precizie [242]. Orientarea țintă spre certitudinea și exactitatea cunoașterii este inerentă tuturor științelor, inclusiv umaniste, dar în realizarea lor este imposibilă în aceeași măsură. Mai mult, dacă se atinge un astfel de grad de "obiectivitate științifică", atunci știința își va pierde statutul umanitar. Filozofia se distinge de alte domenii ale cunoașterii, nu pe principiul distingerea obiectelor lor, tipul de diferență, de exemplu, fizica și sociologie, și prin faptul că explorează ce alte științe percep condiții prealabile ca deliberate sau nu, care este cea mai comuna, limita legile ființei, ceea ce nu face nici o știință.
Filosofia nu se străduiește să acorde o precizie precum științele particulare, iar cea mai importantă trăsătură este cea mai puțin clară și flexibilă a conceptelor folosite. Reproșul este că, spre deosebire de știință, conceptele filozofiei sunt adesea prea multivate, vagi și vagi, reflectă doar și doar specificul ei. "Inexactitatea" filozofiei este compensată de posibilitățile ei cel mai larg (din moment ce aria ei de subiect este regiunea ultimelor legi universale) pentru a îmbrățișa ființa. La fel ca „acuratețea“ de matematică nu poate fi realizat nu numai în umaniste, dar chiar și în multe dintre științele naturale, în cazul în care o mai mare importanță este calitativă (subiect) parte a obiectelor nu sunt întotdeauna disponibile tratament matematic cantitative. Iar acest lucru este spus, de asemenea, nu în reproșurile matematicii, ci în ceea ce privește stabilirea relativității noțiunii de precizie matematică din pozițiile geologice generale.
obiectivitate științifică și de precizie (ca o caracteristică de limitare a unui domeniu adecvat de conformitate) Științe naturale și matematice se realizează ca un fel de „indiferență“ la obiectul supus încercării. Omul de știință este îndepărtat din esența interioară integrată a obiectului și obiectivitatea este realizată datorită unei coarne extrem de puternice a realității investigate. Această abordare este eficientă în studiul entităților non-spirituale, dar distorsionează prea mult starea reală a afacerilor, de exemplu în studiul omului, al culturii și al societății. Această obiectivare a fenomenelor studiate este puterea științei și gaj fezabilitatea rezultatelor (pentru a crea o înțelegere scaunul cu rotile a omului ca un set de pârghii mai bune decât argumente filosofice), dar în acest Fragilitatea inevitabil asociat cu incapacitatea de a merge dincolo de limitele domeniului. Aceasta este ceea ce dă naștere la expansiunea agresivă a științei, care își propune să abordeze orice probleme atunci când acestea nu pot fi rezolvate sau nerezolvate se datorează unui factor temporar, sau lipsa de condiții materiale (unelte, instrumente, etc.). Știința este precisă în domeniu, dar absolut inexactă și întotdeauna incompletă în ceea ce privește studiul esenței obiectului. În studiul anumitor obiecte și fenomene ale culturii umane, o astfel de abordare limitată este pur și simplu nejustificată.
Această atitudine față de obiectul cercetării conduce la faptul că cea mai adecvată formă de cunoaștere științifică concretă este un monolog. "Intelectul contemplă un lucru și îl exprimă. Există doar un subiect aici - cunoașterea (contemplativă) și vorbirea (vorbitoare). El se confruntă numai cu un lucru mut "[243]. Filozoful are în fața lui ca un obiect de studiu uman, din calitățile pe care le complet abstract nu poate, chiar dacă esența acesteia din urmă este pusă în aplicare în unele structuri alienate (texte, alte lucrări). Prin urmare, o formă de exprimare a cunoștințelor umanitare este dialogul. în care activitatea ambelor părți (subiect și obiect) este foarte mare și este important să nu precizie realizat datorită coarsening puternice, iar adâncimea penetrării obiectului testat. "Cunoașterea aici vizează persoana. Acesta este un domeniu de descoperiri, revelații, recunoașteri, mesaje. Aici, atât misterul, cât și minciuna (și nu greșeala) sunt importante "[244]. Și aceasta nu este subdezvoltarea esenței umanitare a cunoașterii filosofice, așa cum gîndesc gânditorii gânditori de știință, ci cea mai importantă trăsătură.
Cunoașterea în științele umaniste este o înțelegere sau înțelegere a semnificațiilor inerente fenomenului investigat. Acest lucru se realizează la un nivel ideal ideal, care se realizează printr-un dialog al textelor. Textul este o unitate semantică specială sau integritate semantică. Pentru a înțelege textul și prin el sensul integral al fenomenului nu este același ca și cum îl cunoașteți. A ști, într-un sens restrâns, înseamnă a impune unui obiect cercetat o anumită formă sau structură cognitivă, evident că a scăpat de semnificația sa integrală.
Filosoful modern nu se ocupă adesea de a fi ca atare, nu cu totalitatea unor fenomene sau fenomene obiective, ci cu înțelesurile lor fixate în texte. Prin intermediul textului, vorbind cu noi. Integritatea textului, adică, apariția unui sens care nu este în acel set de caractere, din care este compus, apariția unui nou, așa cum au fost din nimic, este cea mai importantă caracteristică, care se ocupă în mod inevitabil, o cunoaștere umană reprezentativă, inclusiv filosoful.
După cum a menționat Bakhtin: "Fiecare sistem de semne (adică orice limbă). în principiu, pot fi întotdeauna descifrate, adică transformate în alte sisteme de semne (alte limbi). Dar textul (spre deosebire de limbaj ca sistem de mijloace) nu poate fi niciodată tradus până la sfârșit, pentru că nu există un text unic de texte. Evenimentul vieții textului, adică adevărata sa esență, se dezvoltă întotdeauna la limita a două conștiințe, două subiecte "[245]. Prin urmare, cunoașterea textului se face într-o formă de dialog. Este ca un câmp comun de comunicare cu două minți și într-un sens mai larg de două culturi. Într-un astfel de dialog, sensul profund al textului (nu formal-logic) este determinat de întregul context socio-cultural, pe care cercetătorul științific trebuie, de asemenea, să îl ia în considerare.
Astfel, putem spune că orice înțelegere a textului se realizează prin interpretarea sa personală, adică adaptarea a cel puțin două "I" individuale sau culturi între ele. Interpretarea este căutarea sensului prin prisma propriului sine. Prin urmare, exactitatea nu poate acționa ca singurul criteriu pentru adecvarea unei interpretări particulare. Traducerea de către Pasternak a lui Shakespeare este deja o lucrare separată independentă și nu pur și simplu afirmația unui sistem de semne într-o corespondență unu-la-unu cu cealaltă. În plus, acuratețea formală poate denatura înțelegerea sensului [247]. Transmiterea sensului poate fi uneori realizată prin intermediul unor mijloace lingvistice și recepții ale culturii percepute, care, la prima vedere, poate părea chiar distorsiune [248]. În transferul umanitar de interpretare sens este importantă, și este inevitabil asociat cu căutarea mecanismului de sens percepe cultura, spre deosebire, de exemplu, cunoașterea matematică, care nu deranjeaza cu acest lucru și surprinde esența unui obiect pentru o lungă perioadă de timp anumit, de exemplu, caracterizarea cantitativă. Afirmația că există 25 000 de caractere într-o lucrare reflectă o anumită cunoaștere a structurii textului, dar numai în ceea ce privește caracteristicile sale cantitative.
Articole similare
-
Idei religioase despre originea și esența omului și despre obiectul religiei - stadopedia
-
Transferul internațional de tehnologie ca formă de relații economice internaționale - stadopedia
Trimiteți-le prietenilor: