Conceptul de ortopie
Ortoepia (orthos greacă - vorbire directă, corectă și epică) este un set de reguli de vorbire orală, care stabilește o pronunție literară uniformă.
În pronunția colocvială obișnuită se observă un număr de abateri de la normele ortoepice. Sursele unor astfel de derogări sunt adesea pronunția nativă (pronunțarea în unul sau alt dialect al vorbitorului) și o scrisoare (pronunțare greșită, literală, corespunzătoare ortografiei). De exemplu, pentru localnicii din nord, o caracteristică dialectală stabilă este okanie, iar pentru sudari - pronunțarea fricativei. Pronunție în locul literei r de la sfârșitul genului. pad. (în cuvintele desigur că) sunetul [h] este explicat prin pronunția "letter", care în acest caz nu coincide cu compoziția solidă a cuvântului. Sarcina ortopiei este de a elimina abaterile de la pronunția literară.
Pronunție literară rusă în dezvoltarea sa istorică
Ortoepice modernă limbă literară rusă este un sistem stabilit istoric, care, împreună cu noi caracteristici într-o mare măsură menține caracteristicile vechi, tradiționale, reflectând trecut limba literară a căii istorice. Baza istorică a pronunțării literare rusești este cea mai importantă caracteristică a limbii vorbite a orașului Moscova, care a fost formată în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Până în momentul menționat, pronunția de la Moscova și-a pierdut trăsăturile dialectului îngust, combinând trăsăturile pronunțării atât a dialectelor nordice, cât și a celor sudice ale limbii ruse. Cumpărând un caracter generalizat, pronunția lui Moscova a fost o expresie a naționalului. MV Lomonosov a privit Moscova "adverb" ca bază de pronunție literară:
"Dialectul de la Moscova nu este doar pentru importanța orașului metropolit, ci și pentru frumusețea sa excelentă, este la fel de bine preferată altora. "
Normele de pronunŃie ale Moscovei au fost transferate în alte centre economice și culturale ca model și acolo au fost asimilate pe baza trăsăturilor dialectului local. Deci, s-au dezvoltat particularitățile pronunțării, specifice propriei norme ortopedice din Moscova. Cele mai pronunțate au fost trăsăturile pronunțării pronunțate în St. Petersburg, centrul cultural și capitala Rusiei secolele XVIII-XIX. În același timp, nu a existat o unitate completă în pronunția Moscovei: au existat variante pronunțate care aveau diferite culori stilistice.
Odată cu dezvoltarea și întărirea limbii naționale, pronunția de la Moscova a dobândit caracterul și semnificația normelor naționale de pronunție. Sistemul orofepic dezvoltat în acest fel a supraviețuit, iar acum în toate trăsăturile sale principale, ca norme de pronunție stabile ale limbajului literar.
Pronunția literară este adesea numită scenică. Acest nume indică valoarea teatrului realist în dezvoltarea pronunției. Când descriem normele de pronunție, este destul de legitim să recurgeți la pronunția scenei.
În formarea pronunțării literare, un rol exclusiv aparține radiodifuziunii, televiziunii și cinematografiei de sunet, care servesc ca un mijloc puternic de a răspândi pronunția literară și de a-și menține unitatea.
Un exemplu al unei noi variante de pronunție, ceea ce face o schimbare într-un sistem de limbaj fonetic este pronunțat lung solid [] în loc lung moale [ „] împreună cu [în“ u], [de bază „și] recita în [] s, trage [] s . Consolidarea noii variante pronuntia [] modifică sistemul de limbă fonetic, eliberează-l dintr-un element separat [ „] nu este legat organic conform sistemului ca întreg. O astfel de înlocuire face sistemul fonetic al limbii ruse moderne mai consistent și integral și servește drept exemplu de îmbunătățire a acestuia.
Exemplele de mai sus arată că noile variante de pronunție nu sunt egale. Dacă îmbunătățesc sistemul de pronunții, ei îi spun o mare coerență, apoi se dovedesc a fi viabile și au o bază pentru consolidare ca normă orofizică. În caz contrar, opțiunea de pronunție se mulează treptat.
Selecția în limba literară a stilurilor din domeniul vocabularului și gramaticii este, de asemenea, evidentă în sfera pronunției. Există două tipuri de stil pronunțat: stilul colocvial și stilul discursului public (carte). Stilul de conversație este un discurs obișnuit care domină în comunicarea de zi cu zi, slab colorat, neutru. Absența de montare pe pronunțat fără cusur acest stil duce la apariția de variante pronunției, de exemplu: [prosp despre s'ut] și [Redare s't] [înălțime ky] și [înălțimea k'y]. Stilul cărții se exprimă în diferite forme de discurs public: în emisiuni și în cinematografele de sunet, în prelegeri și cursuri etc. Acest stil necesită un design lingvistic impecabil, o conservare strictă a normelor formate din punct de vedere istoric, eliminarea opțiunilor de pronunție.
În cazurile în care diferențele de pronunție se datorează numai zonei fonetice, se disting două stiluri: plin și colocvial (incomplet). Stilul complet se caracterizează printr-o pronunțare clară a sunetelor, care se realizează printr-o rată lentă de vorbire. Stilul vorbitor (incomplet) se caracterizează printr-un ritm mai rapid și, desigur, o articulare mai puțin atentă a sunetelor.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: