Cu condiționarea instrumentală (operant), actul comportamental se formează datorită prezenței sau absenței armăturii. De exemplu, o mamă pune un copil în vârstă de un an în pat, oprește lumina și părăsește camera - copilul începe să plângă. Plânsul copilului face ca mama să se întoarcă, să aprindă lumina și să stea lângă copil. O astfel de alternanță a evenimentelor poate conduce la a doua zi când copilul, atunci când este pus în pat, va plânge din nou, pentru că întoarcerea mamei a devenit o acțiune de consolidare. Un copil poate fi învățat să-și întoarcă capul la anumite sunete: dacă semnalele și anumite tipuri de comportament sunt întărite, sugarii vor învăța să recunoască și să distingă aceste semnale în mediul înconjurător.
Plângerea unui copil ca chemare la mama să se întoarcă este un exemplu de comportament instrumental sau operant. Principala diferență între condiționarea clasică și operantă este aceea că, în ultimul caz, comportamentul nu poate fi apelat automat. În condiționarea condiționată, tendința de a se repeta nu poate fi decât un comportament care este întărit sau recompensat; individul învață să reacționeze la un anumit stimul printr-o combinație multiplă a acestui stimul cu întărire.
Principiile condiționării clasice și operante sunt acum incluse în programele de modificare a comportamentului. Au fost elaborate numeroase programe pedagogice și terapeutice pentru formarea și reeducarea unei persoane pentru a-și corecta comportamentul.
Observarea este cea mai eficientă atunci când comportamentul este constant. De exemplu, dacă părinții folosesc periodic o pedeapsă fizică severă, copilul este puțin probabil să-și restrângă agresiunea și poate considera o astfel de metodă un mijloc eficient de a controla alții. Dar dacă copiii nu văd manifestarea agresivității în familia lor, ei învață abilitatea de a restrânge furia ca cea mai optimă formă de comportament.
Baza socializării este apariția în copil a unui sentiment de atașament. Cea mai puternică atașament se dezvoltă în acei copii ai căror părinți sunt binevoitori și atenți la nevoile copilului. O evaluare pozitivă a calităților părinților copiilor lor este deosebit de importantă în perioada inițială de formare a conștiinței de sine. Dacă copii simt că sunt iubiți de părinți, stima de sine va fi pozitivă și vor avea încredere în capacitățile lor.
Familia formează personalitatea copilului, definind pentru el norme morale, orientări de valoare și standarde de comportament. Părinții folosesc acele metode și mijloace de educație care îi ajută pe copil să stăpânească un anumit sistem de norme, să o atașeze la anumite valori. Pentru a atinge acest scop, îl încurajează sau îl pedepsesc, ei aspiră să fie un model de imitație.
Trimiteți-le prietenilor: