Structura și funcțiile teoriei științifice

Orice teorie este un sistem holistic de dezvoltare a cunoașterii adevărate, care are o structură complexă și îndeplinește o serie de funcții.

De exemplu, în teoriile fizice, se pot distinge două părți principale: calculul formal și interpretarea semnificativă. Unitatea conținutului și aspectele formale ale teoriei reprezintă una dintre sursele de îmbunătățire și dezvoltare.







Un rol important din punct de vedere metodologic în formarea teoriei este jucat de un obiect idealizat, a cărui construcție este o etapă necesară în crearea oricărei teorii, realizată în forme specifice diferitelor domenii ale cunoașterii. Acest obiect acționează nu numai ca un model mental al unui anumit fragment al realității, ci conține și un program specific de investigare, care se realizează în construirea teoriei.

Pentru știința modernă, caracteristica este creșterea matematizării teoriilor sale și creșterea nivelului abstractizării și complexității lor. Această caracteristică a științei naturale moderne a dus la faptul că lucrul cu noile sale teorii, datorită nivelului ridicat de abstractizare a conceptelor introduse în ele, sa transformat într-o activitate nouă și ciudată. În acest sens, unii savanți spun, în special, amenințarea de a transforma fizica teoretică într-o teorie matematică.

În știința modernă, valoarea matematicii computaționale a crescut puternic, deoarece răspunsul la problema pusă este de multe ori necesar să fie dat în formă numerică. În prezent, modelarea matematică devine cel mai important instrument de progres științific și tehnic. Esența lui este înlocuirea obiectului original cu modelul matematic corespunzător și studiul său ulterior, experimentarea cu acesta pe un calculator și cu ajutorul algoritmilor computaționali.

Structura generală a teoriei este exprimată în mod specific în diferite tipuri de teorii. Astfel, teoriile matematice se caracterizează printr-un grad ridicat de abstractizare. Ei se bazează pe teoria seturilor ca fundație. Deducerea are o importanță decisivă în toate construcțiile de matematică. Rolul dominant în construirea teoriilor matematice este jucat de metode axiomatice și ipotetic-deductive, precum și de formalizare.







În cursul dezvoltării științei, în legătură cu noile descoperiri fundamentale, au loc modificări cardinale în idei despre mecanismul apariției teoriilor științifice. După cum a remarcat A. Einstein, cea mai importantă lecție metodologică predată de fizica cuantică este respingerea unei înțelegeri simplificate a originii teoriei ca o generalizare simplă inductivă a experienței. Teoria, a subliniat el, poate fi inspirată de experiență, dar creată așa cum a fost de mai sus cu privire la ea, și numai atunci este testată prin experiență.

Însăși noțiunea de știință presupune descoperirea legilor, aprofundarea esenței fenomenelor studiate, definirea condițiilor diverse pentru aplicabilitatea practică a legilor.

Trebuie să se țină seama de faptul că gândirea oamenilor și lumea obiectivă sunt supuse acelorași legi și, prin urmare, trebuie să fie coordonate între ele în rezultatele lor. Corespondența necesară între legile realității obiective și legile gândirii se realizează atunci când sunt cunoscute în mod corespunzător.

Deoarece legile aparțin sferei esenței, cunoașterea cea mai profundă a acestora se realizează nu la nivelul percepției directe, ci la etapa de cercetare teoretică. Aici, în cele din urmă, apare reducerea aleatorie, vizibilă numai în fenomen, la mișcarea interioară reală. Rezultatul acestui proces este descoperirea legii, mai precis setul de legi inerente în această sferă, care în interacțiunile lor formează "nucleul" unei anumite teorii științifice.

Descoperirea și formularea legii este cea mai importantă, dar nu ultima, sarcină a științei, care încă trebuie să arate cum legea pe care a descoperit-o își deschide calea. Pentru a face acest lucru cu ajutorul legii, bazându-se pe el să explice toate fenomenele din această zonă subiect, pentru a le toate legea relevantă aduce printr-o serie de link-uri intermediare.

Condițiile în care fiecare lege dată este pusă în aplicare poate stimula și aprofunda sau invers, "suprima" și elimina efectul. Astfel, orice lege în implementarea sa este întotdeauna modificată de circumstanțe istorice concrete, care fie leagă legea să obțină puterea completă, fie încet, slăbind efectul ei, exprimând legea sub forma unei tendințe de rupere. În plus, funcționarea unei legi este inevitabil modificată de acțiunea concomitentă a altor legi.

Bazându-se pe activitatea sa pe "domeniul legilor", o persoană poate, într-o oarecare măsură, să influențeze mecanismul de punere în aplicare a unei anumite legi. Poate promova acțiunea sa într-o formă mai curată, poate crea condiții pentru dezvoltarea legii la calitatea ei deplină sau, dimpotrivă, să restrângă această acțiune, să o localizeze sau chiar să o transforme.

Dacă observați o eroare în text, selectați cuvântul și apăsați Shift + Enter







Articole similare

Pagina anterioară

Pagina următoare

Trimiteți-le prietenilor: