Cartea - un pui și un șoim - mason robert - citit online, pagina 1

Aceasta este povestea mea despre ceea ce am văzut în Vietnam și cum mi-a afectat-o. Toate evenimentele sunt reale; Cronologia și geografia sunt la fel de apropiate de prezentul, așa cum știu. Numele personajelor și caracteristicile lor mici sunt schimbate (dacă nu au fost lipsite de sens), din respectul pentru dreptul lor la secrete personale.







Aș dori să-mi cer scuze pentru "cizme" dacă nu le place acest cuvânt. N-am nimic pentru ei decât cu respect, amintindu-i de ele și condițiile în care trebuiau să le slujească.

Sper că o astfel de selecție a amintirilor mele va determina alți veterani să vorbească. Cred că este imposibil să știți prea multe despre epoca vietnameză și cum a afectat atât indivizii cât și societatea în ansamblu.

În loc să locuiesc pe aspectele politice ale războiului, m-am concentrat pe a spune despre viața reală a unui pilot de elicopter în Vietnam în 1965-66. Sper că evenimentele vor vorbi de la sine.

Sunt în mod special îndatorată soției mele Pasion pentru sprijinul ei constant în vremuri grele - atât în ​​scrierea cărții cât și în viața despre care este vorba această carte.

M-am dus la armată în 1964 pentru a deveni pilot de elicopter. Teoretic, știam că aș putea fi trimis la război, dar am crezut că acest lucru se poate întâmpla numai în cazul unei catastrofe naționale.

Nu știam nimic despre Vietnam, nici despre istoria sa. Nu știam că francezul la capturat pe Vietnam după douăzeci de ani de încercare, în 1887. Nu știam că în timpul celui de-al doilea război mondial țara noastră a sprijinit Ho Chi Minh în lupta sa împotriva japonezilor. Nu știam că atunci când vietnamezii credeau că se ocupaseră deja de colonialism, trupele britanice care au ocupat țara, cu consimțământul Americii, au prezentat-o ​​înapoi în Franța. Nu știam că Ho Chi Minh a început din nou lupta pentru expulzarea francezilor, iar această luptă a durat din 1946 până la înfrângerea franceză la Dien Bien Phu, în 1954. Nu știam că alegerile libere numite de Conferința de la Geneva din 1956 au fost blocate, deoarece a devenit clar că Ho Chi Minh ar câștiga. Nu știam că guvernul nostru a susținut un lider despotic și corupt numit Ngo Dinh Ziem și apoi a luat parte la răsturnarea și la moartea lui în 1963. Nu știam nimic despre asta. Dar cei care au decis să înceapă războiul știau. Și știam că vreau să zbor. Și, mai presus de toate, vreau să conduc elicoptere.

În copilărie, am visat la levitatie. În aceste vise, aș putea zbura de la sol numai dacă nimeni nu ar fi privit. Darul meu m-ar fi lăsat, dacă mă uit doar la cineva.







Eram băiat din fermă. Tatăl meu a lucrat pe cont propriu și pe alte ferme și pe piața din Pennsylvania, New Jersey și Virginia de Vest. Când aveam nouă ani, a început să lucreze la o fermă mare de păsări, la vest de Delray Beach, Florida. Aici, în pauzele dintre lucrările de uz casnic, am visat să zbor, până la punctul în care am construit într-adevăr turnuri înalte care să se desprindă de pământ.

Când m-am dus la liceu, tatăl meu a trecut de la agricultură la tranzacționare imobiliară și ne-am mutat în oraș. Când eram în clasa penultimă, un prieten de-al meu, un pilot neexperimentat, ma învățat cum să conduc o aeronavă ușoară. Avionul a reprezentat un mare pas înainte în comparație cu mecanismele despre care am visat: întotdeauna s-a dovedit că a decolat. Până când am fost eliberat, aveam deja o licență de pilot amator. În 1962, după ce am studiat cumva de doi ani la Universitatea din Florida, am renunțat și am mers să călătoresc în jurul țării.

- Wow, mare, Ray a zâmbit. "Întreabă-l pe tipul ăsta unde ne putem lua bagajele."

Tipul despre care vorbea se îndrepta în tăcere spre noi. Era un sergent, purtând o cască albă și banderole strălucitoare. Dar nu mai eram recruți și nu aveam de ce să ne fie frică.

- Spune-mi, sergent, i-am spus într-un ton prietenos, dar unde ne putem lăsa bagajele?

- Bagaj? Se răsuci în cuvântul civil. Atât eu cât și Ray eram în haine civile.

- Da, da. Trebuie să ne raportăm la cinci și trebuie să ne schimbăm într-o uniformă undeva.

- Sunteți candidați? - întrebă el într-un ton moale, blând, cu disprețul căruia i-am văzut atât de des în timpul pregătirii inițiale.

- Da, am încuviințat din cap, trăgându-mă.

- Deci blasfemați aici în civil. Sunteți turiști?

"Mașina a fost parcată în parcarea respectivă!" Alive! Sami cu bagajele aici! Fugi! Pshli!

- Da, sergent, am răspuns automat. Am trecut-o înapoi și sergentul ne privea cu o privire furioasă, strângând pumnii pe șolduri.

- Întoarce-te, spuse Ray.

- Nu este timp. "Am rulat mașina până la parcare."

- Oh, la naiba, spuse Ray. "Se pare că nu va fi un picnic."

Când am auzit prima oară despre programul de instruire a avocaților, am fost civil și nu mi-a păsat prea mult ce înseamnă acest titlu. Tot ce știam era că zboară. Cursul de zbor a durat nouă luni. A început cu luna pregătirii înainte de zbor și cu patru luni de zbor inițial în Fort Walters, urmată de alte patru luni de pregătire a zborului la Fort Rucker, Alabama. Pregătirea de pregătire a fost o perioadă de umilire continuă, scopul său fiind acela de a elimina pe cei care sunt privați de luările de lider. Dacă ai putea primi o astfel de recepție, ai început să înveți cum să zbori. Apoi au încercat să-l arunce afară pentru greșeli sau pentru o stăpânire lentă a afacerii care zburau, și asta în afară de abuzul obișnuit care însoțea întregul program de instruire pentru ofițerul de mandat. Pregătitorii alergau, în sala de mese se așezară pe marginea scaunelor, strălucea podelele să strălucească și erau obligați să atârne haine în dulapurile lor în dulapurile lor. Ni sa permis să plecăm de la bază doar două ore, duminică, să mergem la biserică. În general, aceleași nonsens ca și în formarea inițială, doar mai rău.

Sergenții ne-au repartizat poziții diferite în compania cadetului: comandanții echipelor, comandanții plutonului, primul sergent, sergenții plutonilor și așa mai departe. Unul dintre noi trebuia să devenim comandantul unei companii cadet. A trebuit să ținem aceste poziții timp de o săptămână, iar instructorii au încercat să ne bage la nebunie și am evaluat reacțiile noastre. Din păcate, eram primul comandant al unei companii cadet.







Articole similare

Pagina anterioară

Pagina următoare

Trimiteți-le prietenilor: