„lupi, cum ar fi câini, motivul pentru care urechile, coada Wags, mângâind, echitatie bucurie, și sa culcat pe pământ, uneori horcăit, lins fața mea și cu emoție ar putea permite chiar să se apropie o băltoacă.
... Cu unul dintre ei m-am dus cumva la o plimbare, am scos lesa, dar lupul nu sa gândit să alerge departe. Din contră, mirosind un miros "periculos", a înghețat în loc și părea să-și piardă ultima putere. A trebuit să-l iau ca un copil, în brațele mele și, transpirând mai târziu, să-l trag acasă. În brațele mele sa calmat și a adormit în pace.
... Când au simțit că voi pleca, au început să alerge în cusca și să urle. Și când m-am ascuns în spatele drumului, au început să urlească cu voce tare - m-au sunat înapoi. A fost foarte emoționantă.
Lupii au o proprietate specială: îi place să urle, să își întindă gâtul și să-și atârne capul în sus. Așa că îi cheamă rudele în câmpie. Urla începe, de obicei, cu note înalte și sună ca o lungă soprană: "Ao-oh!" Apoi, de câteva ori, la o altitudine medie, repetă: "Ao! Ao! Ao! "În cele din urmă, în faza finală, pe o notă redusă, basul se întinde:" Oh! "Sună foarte frumos".
Hiraiva citează cartea cercetătorului natural american Roy Chapman Andrews "Prin intermediul stepiilor mongoli". Andrews în 1918, el a urmărit lupi în stepele Mongoliei exterioare între Ulan-Ude și Toshhetkhan.
"În acest moment am observat un lup în iarba de pe vârful dealului. Ne-a urmărit o vreme, apoi am decis să fugim. Pământul din stepă era neted și greu, așa că mașina noastră a dezvoltat o viteză de 64 km pe oră. Am început să ne apropiem rapid de lup, dar cinci kilometri de lupi, surprinzător, au alergat la aceeași viteză.
... Alți lupi se cățărară încet înaintea noastră, suspendându-se din când în când, în timp ce se întorcea la zgomotul neobișnuit al motorului. Cu toate acestea, în curând, probabil că și-au dat seama că această curiozitate ar putea fi plină de pericol și au mers până la capăt. Terenul a fost potrivit pentru masina si am concurat la o viteza de aproximativ 64 km pe ora. Distanta care ne-a separat de lupi era de aproximativ 1000 de metri, dar ne luptam cu toata puterea noastra - se scadea treptat. Lupii au alergat cu o viteză, probabil nu mai mult de 48 km pe oră. Unul dintre noi ne-am înclinat din mașină și am aruncat arma. Lupii s-au întors într-un unghi abrupt și au mărit distanța cu trei sute de metri până când mașina avea timp să se întoarcă după ei. Din nou, ne-am prins din nou, dar aici relieful terenului sa deteriorat brusc. Lupii, aparent epuizați, se aflau pe deal, agățându-și capetele și suflau puternic părțile. Cu toate acestea, abia auzind că am pornit din nou motorul, s-au repezit din nou ca un vânt. Le-am urmărit pentru încă cinci kilometri, după care am ajuns pe un teren pietros. Lupii, ascultând instinctul, s-au ascuns printre bolovani și, astfel, s-au îndepărtat în siguranță de persecuție. Nici unul dintre aceștia nu a făcut niciodată un strigăt de disperare - toți s-au luptat bine. De fapt, au câștigat în această cursă timp de 20 de kilometri "(traducerea lui Kenji Uchiyama).
Dl Hiraiva dă mare lauda la modul în ficțiune, Tolstoi descrie în „Război și pace“ obiceiuri ale scenei lup de vânătoare, „Fără nici o exagerare, a fost un lup adevărat!“ La vânătoarea de lupi implicat o sută treizeci de câini și douăzeci bătător călăreți .
"Contele și Semionul au sărit de la margine și în stânga au văzut un lup care, rulând ușor, a sărit în liniște la stânga lor până la marginea în care stăteau. Câinii supărat i-au zguduit și, izbind de sabie, s-au grabit la lupul de picioarele cailor.
Wolf încetat să fie difuzate, dur, ca un broscoi bolnav, întoarse capul la câini Lobastov și, după cum se leagănă ușor, a sărit din nou, iar celălalt, convulsie un jurnal (coada), a fugit la margine. <...>
În gura unui lup a pus un baston, legat, ca și cum ar fi legat-l, împachetat, legat picioarele ...
Vânătorii au adunat cu extracția și poveștile lor, și toate au venit sa ma uit la lup condimentată care, agățat capul Lobastov cu zakushennoyu un băț în gură, ochi sticloși mari holbezi la toate această mulțime de câini și oameni care il inconjoara. Când a fost atins, el a scuturat și în același timp sa uitat la toată lumea.
În literatura japoneză, descrierea lupului se găsește într-un episod din cartea lui Hakuu Nishimura, Povestirile uimitoare ale unei ceți de ceață (1773).
"Acest lup a fost întâlnit pe munte în Mikava de mai multe ori. Locuitorii locali care au trăit în colibele lor, s-au obișnuit cu asta și nu s-au temut. Dacă i-au întins mîna, nu a mușcat oameni. Câteodată sa întâlnit cu oamenii. Dacă o persoană se oprea în același timp, imaginându-și ce să facă, lupul trecu ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum nu ar exista nimeni aici. El și-a făcut drumul. El va trece și va merge calm, oriunde va plăcea, iar omul, dând drumul, va sta și îl va urmări după aceea, până când fiața va dispărea din vedere ".
Spre deosebire de aceste țări, în cazul în care lupi urau din cauza daunelor pe care le-au cauzat animalelor, în Japonia, în cazul în care agricultura sa specializat în principal pe pește și cereale, care este alimentul de bază, agricultori, mai degrabă, a simțit un sentiment de recunoștință față de lupul care înspăimântat de mistreți și de căprioare, călcând din cîmpuri, și l -a venerat ca apărător de zeitate. În eseul „Note despre călătoria spre Est“ (note de călătorie în 1788) Kosokena Furukawa citează faptul că el a avut o șansă de a auzi în cătunul Oinukavara Nambu clan (acum satul Tova County Tome, Miyagi Prefectura.)
"Selenie a fost numită Oinukavara (patul lui Wolf), deoarece în localurile locale există mulți lupi. (Pass.) Pentru că în acele părți de cerb fără milă calcă în picioare culturile în domeniile, localnicii precum și locuitorii din zona din lupi Chugoku Honshu sunt tolerate și nu vă temeți de ei. Dacă întâlnesc un lup în timpul nopții, salută cu respect și spune cu un arc: "Draga lup, te rog, încercați să vânați căprioare!"
Cu toate acestea, în același timp, în întreaga țară, boala, importată din teritoriile de peste mări, a început să se răspândească rapid - rabie de câine. De la câini se răspândește la lupi, vulpi, câini de raton, precum și la vaci și cai. În "Povestirile uimitoare ale unei aburi de ceață" se mai menționează:
"Lupul nebun se strecoară ca o pasăre, dar cu greu invidiează un om, se aruncă la el și-l mușcă. În acest moment, el poate rula câteva zecimi ry. " De vreme ce oamenii au început să sufere de astfel de atacuri, lupii s-au transformat de atunci în animale teribile pentru japonezi. Rabii printre lupi s-au răspândit foarte repede "pentru că trăiau aglomerate turme", spune Hiraiva. Faptul că lupii, recunoscuți ca "fiare periculoase", "au fost obiectul împușcării din mușchii care tocmai au intrat în uz, a fost destul de natural". În același timp, datorită răspândirii mușchilor, numărul de mistreți și mistreți a scăzut drastic, astfel încât lupii au început să nu aibă hrană. În legătură cu dezvoltarea pădurilor montane, lupii au început să-și piardă habitat. În plus, de la contactul cu câinii domestici, lupii au suferit o boală teribilă, astrologul. " Aproximativ în 1900, oamenii care trăiesc în munți, au spus că printre lupi există un fel de boală contagioasă. Adesea au venit peste cadavrele lupilor și lupilor vii, destul de slăbiți de boală.
Articole similare
-
Lupii ras, portal - citeste povesti online de la autori novici!
-
Citiți cartea ca guvernator al Sfântului Kitt, întors în patria sa, autorul doyle arthur pagina 1
Trimiteți-le prietenilor: