În etica modernă, binele și răul sunt evaluări morale ale unui anumit fenomen. Ei depind de practica publică a omului. Cu toate acestea, binelui și răului mai devreme au fost percepuți de oameni ca entități reale, având forma fie a unei substanțe, fie a unei personalități (Dumnezeu, diavol).
Ideile, care sunt elemente importante în structura activității morale a unei persoane, își umple viața cu semnificație. În acest caz, fiecare act concret este realizat, corelat cu valorile comune, adică reprezentări semnificative din punct de vedere moral, construite în linia generală de comportament.
Noțiunea de normă morală este strâns legată de conceptul idealului. La urma urmei, pentru a se conforma modelului moral, o persoană trebuie să respecte anumite condiții. Normă și este o astfel de condiție, un fel de cerere pentru o persoană. Normele pot fi percepute de o persoană ca fiind în mod optim adecvate valorilor sale și, prin urmare, necesare și, în această calitate, devin o motivație internă.
În acest caz, respectarea normei devine o datorie, adică sarcina personală a persoanei, datoria ei. Datoria este o formă morală de conștientizare a nevoii de acțiune. O persoană comite un act propriu în mod voluntar, din respect pentru legea ideală, morală și pe sine. O caracteristică importantă a unei datorii este legătura cu caracteristicile unei persoane, deoarece pentru a-și îndeplini datoria, trebuie să depășească adesea numeroase dificultăți (atât externe, cât și interne).
Conștiința este un fel de mecanism moral și psihic de autocontrol. Responsabilitatea acțiunilor este principala caracteristică a unei persoane.
Mândria, onoarea și demnitatea
Demnitatea este, în primul rând, o încredere interioară în propria valoare, un sentiment al stimei de sine, manifestat în a rezista oricăror încercări de a încălca individualitatea și independența cuiva. În al doilea rând, demnitatea unei persoane ar trebui să primească recunoașterea publică.
Problema înțelesului vieții apare în legătură cu conștientizarea limitărilor și finității propriei vieți. Inevitabilitatea morții dă vieții pământești un caracter ireversibil și unic.
O soluție clară la această problemă apare simultan cu apariția religiei, deoarece religia este forma culturii în care se pune problema integrării valorilor. Dar, ca o noțiune specială "sensul vieții", este introdusă numai de etica europeană a New Times sub influența esențială a creștinismului.
Fericirea este una dintre cele globale, indiscutabila pentru orice persoana de valori morale. În istoria filozofiei (ca în practica de zi cu zi), pot fi găsite multe interpretări ale fericirii.
Chiar și în etica antică grecească a apărut doctrina căutării omului de fericire-eudemonism. Filozoful antic grec Democrit înțelesese fericirea ca o stare specială binecuvântată a sufletului, constând în echilibru, armonie, dimensionalitate, echanimitate, dispasiune. Într-o etică ulterioară a Cinecilor, acest tip de înțelegere are loc: fericirea înseamnă a nu cunoaște pasiunile, fiind indiferentă față de toate valorile, "trăind prin natură", menținând independența și liniștea. Pentru Epicurus, fericirea este în plăcere (o stare specială a sufletului, pace nobilă, seninătate, echanimitate a spiritului).
Cea mai atractivă forță morală din istorie a fost iubirea. Puterea ei constă în faptul că ea transformă radical o persoană, îl încurajează să se străduiască pentru perfecțiune cu toate forțele sufletului.
Dragostea într-un sens larg este un sens moral și estetic, exprimat în dorința altruistă și dezinteresată pentru obiectul său, în nevoia și pregătirea pentru dăruire de sine.
Cea mai importantă instituție, creată de cultură pentru reglementarea relațiilor dintre sexe, este familia. În ea, o persoană primește prima experiență a dragostei și, din ceea ce va face bogatul și rodnicul, abilitatea sa de a iubi în mod esențial depinde.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: