Puppy II. Mânia lui Snape
Capitolul 11 Harry a alergat prin castel, fără să înțeleagă drumul. Aproape a observat că ușa se deschise în spatele lui, iar doamna Weasley exclamă: "Harry, vino înapoi!". Abia îl auzea pe vocea lui Filch când se împiedica în spatele lui și murmură: - Mergem pe coridoare, da? Tot ce a înțeles băiatul - trebuie să fugi, să alergi mult mai departe decât la dulapul lui sau la lanțul din spate.
Soarele a orbit ochii când copilul a ieșit prin intrarea principală, continuând să coboare în jos, în jos, printr-o pădure mică unde se putea pierde ușor. Era băiat, ciudat - și ar fi pedepsit dacă nu fuge.
Respirația ieșea, picioarele și capul erau dureroase. A măturat între copaci și a văzut o pădure. Doar acum Harry a realizat cât de întunecat și interzis el arată. Băiatul avea încă puterea să alerge, dar dintr-o dată un câine imens a sărit din tufișuri și a latrat în fața lui în mod neașteptat.
- Fang! - cineva a strigat, Harry sa întors și apoi un câine uriaș de Hagrid a sărit pe el încercând să-și lingă fața. Băiatul, în panică, și-a acoperit capul cu mâinile, dar o secundă mai târziu a venit la el - este Fang, doar Fang.
- Dă-i drumul, Fang! - Hagrid a strigat din nou, iar câinele ascultător, deși cu rețineri, a ieșit de la copil și sa aplecat pe picioarele din spate. - Ești bine, Harry?
Harry, băiatul își aduce aminte. Numele lui e Harry.
Harry a clipi, aruncându-se în soare.
- Hagrid? el a suflat.
- El este cel mai mult. Haide, Harry, ridică-te de la sol, bine? Ai ceai? Tocmai am făcut torturi - încă calde.
- Oh. Harry se întoarse și se uită la castel, care era mult în urmă. A fugit de doamna Weasley. E groaznic să-ți dai seama cât de furios era despre el. Tremuratul a străpuns trupul bebelușului, când și-a dat seama în ce situație intrase.
- Harry? Hagrid se apropie, scutind soarele. "Totul e în regulă?"
Voia să-i spună lui Hagrid, dar nu veneau cuvinte. Cum poți spune unui adult că ești îngrijorat pentru că ai probleme, dar din propria vină? Cum să explicați evadarea? Sau o teamă sufocantă când doamna Weasley se sprijinea așa? În timp ce Harry se gândi, Trikly Tarte se simți simțit, urcându-se peste umăr și frecă fața de obraz, cerându-i să o pună. Harry a oftat și a zgâriat-o în spatele urechii și această mișcare simplă părea că se rupe prin barajul dinăuntru.
Privind la Hagrid de sub breton sale, el a mărturisit:
- Am scăpat din clasă.
Hagrid se încruntă, dar nu părea supărat. Mai degrabă ... uimită.
- Și ce sa întâmplat? Gemenii ți-au rănit? Sau Ron?
- Nu! spuse Harry repede. - Nimic de genul asta nu sa întâmplat, sincer.
Hagrid clătină din cap.
- Și se pare că sa întâmplat ceva.
Harry se uită la picioarele lui. Trikli continuă să-și frece gâtul și să-și înfigă în liniște. Era atât de bucuros că tatăl său la lăsat să plece de la Trikely! Harry a iubit-o foarte mult.
Doamna Weasley ia spus că Harry a scăpat? Și el sa supărat, nu? Va striga si va trimite pe Harry inapoi? Și Trikli? Iar tatăl probabil va fi supărat că Harry nu știe cum să scrie. Acum este clar că Harry este prost și poate că nu va vrea un copil atât de prost?
Hagrid se aplecă asupra lui, dar Harry nu sa speriat. Tatăl la încredințat. Gigantul a luat bărbia bărbatului cu două degete și sa uitat în ochii lui.
- Spune-mi ce se întâmplă, omule, zise el încet. - Unele lucruri sunt rezolvate mai bine împreună.
Ar putea? Ar putea să-i spună lui Hagrid ce sa întâmplat cu adevărat? Amintirile de dimineață erau încă proaspete în memorie, dar Harry a încercat să le îndepărteze, să se ascundă într-o cutie secretă din cap, astfel încât nimeni să nu fi văzut.
Cutia era plină de astfel de amintiri, dar copilul a reușit mereu să găsească un loc pentru încă unul. Singura modalitate prin care Harry ar putea face față acestei situații.
Câteva minute mai târziu, când a devenit clar că Harry nu vorbea, Hagrid a spus liniștit:
- Haide, Harry, haideți, să avem puțin ceai.
Gigantul îi întinse mâna și Harry îl apucă, urmărindu-l pe Hagrid în coliba lui. Acolo el a fost așezat pe un scaun uriaș și a pus o ceașcă de ceai fierbinte, din care cădea abur.
Trikli se întoarse de câteva ori în jurul ei, se așeză în poala lui Harry și se liniștit. Băiatul ia zgâriat urechea, apoi și-a sorbit ceaiul.
- Îmi pare rău, mormăi el, mulțumesc, Hagrid.
- Doar îngrijit, e fierbinte.
- Da, domnule. Hagrid ridică sprâncenele. "Asta am vrut să spun, Hagrid.
- Bun băiat, - uriașul a luat o gustare mare de ceai răcit. "Ți-ai plăcut lecțiile?" întrebă el cu prudență.
- Sunt inutil, mărturisește Harry. - Și rău.
- Hei, cine ți-a spus asta? Cine ți-a spus așa de prost?
Harry ridică din umeri și nu ridică privirea.
- Mătușa Petunia, șopti el, și unchiul Vernon.
- Ei bine, atunci au mințit, omule, asta îți voi spune. Dar nimeni nu va spune așa ceva despre tine, înțelegi? Fața lui Hagrid era neobișnuit de serioasă. - Nu și tatăl tău.
- Nu! spuse Harry repede. "Dar nu știu cum să scriu nimic și mereu am stricat totul și când doamna Weasley a decis să ajute, am crezut că este." Știu că niciodată. dar pentru o clipă mi se părea.
Harry a sărit când a auzit o voce nouă și a căzut de pe scaun la podea. Se întoarse brusc și-l văzu pe doamna Weasley în ușă. Rândurile profunde le-au stat pe frunte. Harry se uită repede la podea: nu se putea confrunta cu oamenii - el știa.
- Harry, draga mea, spuse ea, trecând peste prag, cum te-am speriat?
- Nu m-am speriat! Harry a protestat, trecând înapoi.
Doamna Weasley respira adânc și spuse încet:
- Spune-mi, Harry, - nu a încercat să se apropie, doar să se aplece pe masă pentru echilibru - dacă nu aflu ce te supără, pot să o fac din nou din greșeală.
Harry a înghițit și și-a încuiat degetele în încuietoare.
- Doamnă, îmi pare rău că am fugit. Nu o voi face din nou.
- Dragul meu, nu te-am cerut să-mi ceri scuze. Vocea ei era atât de bună încât aproape că Harry a izbucnit în lacrimi, "am vrut să știu ce am greșit".
Acest lucru ia surprins pe băiat atât de mult încât a privit-o la ea.
- Nu, doamnă! N-ai făcut nimic!
- Nu este adevărat, zâmbi Weasley. - Am spus, te rog, să-mi spui exact ce să-mi cer scuze.
Harry clătină din cap.
- Nu, te rog! A fost mătușa Petunia.
- Mătușa ta muggulă? ea a fost surprinsă.
- Da, doamnă, șopti Harry.
- Ce a făcut ea? Întrebă drăguță Weasley.
- Îmi poți spune.
Harry se uită în ochii ei. Nu a țipat sau nu a numit un puști inutil, care nu este vrednic să trăiască și a trebuit să se înece la naștere. Nu ia spus niciodată un ciudat sau un băiat. Și întotdeauna a ajutat, dacă a cerut. Împușind tot curajul rămas într-un pumn, Harry a mărturisit.
- Ma ars, doamna Weasley. Mi-a ars mâna. "Și-a ridicat mâna, arătând o cicatrice. - Pentru că eram rău. Așa că mi-a luat mâna și a pus-o pe sobă.
Doamna Weasley a respins, apăsând mâinile pe față. În ochi au apărut lacrimi.
- Monster murdar! Cum îndrăznește să facă asta.
Harry nu știa ce să spună, așa că nu răspunse, privindu-l pe Tricley, care își freca botul de gleznă.
Audindu-și un zumză în urma lui, Harry se întoarse și îl văzu pe Hagrid clipind într-o batistă de dimensiunea unei fețe de masă.
- Oh, Harry! strigă el, înghițind lacrimile. - Îmi pare foarte rău!
Harry clătină din cap.
- Nu m-ai ars.
- Dar v-am adus la ei, la acești muguli îngrozitori! În noaptea în care au murit părinții tăi, Dumbledore mi-a spus să te aduc la Surrey, nu știam.
Când uriașul ridică un alt suflet asurzitor, Harry se urcă pe patul de lângă scaun și își întinse mâna pe umărul lui Hagrid.
- Nimic, Hagrid. Acum sunt bine, sincer.
Hagrid, încă plâns, îl trase pe Harry într-o îmbrățișare a ursului, aproape udă.
Câteva minute mai târziu, doamna Weasley a tusit cu tact. Fața ei nu mai era atât de palidă, dar ochii ei erau roșii.
- Cred că ar trebui să ne întoarcem la castel, Harry. Ginny și Ron ne așteaptă, trebuie să plecăm. Se uită înapoi la castel, o bucată din care putea fi văzută în fereastra cabanei.
- Da, doamnă. Harry se alunecă din pat și se uită la Hagrid. - Mulțumesc pentru ceai, Hagrid.
- Deloc. Ne vedem?
- Bineînțeles. Aproape că am uitat! Ce mănâncă Trickley? Tatăl meu nu-mi permite să-l hrănesc de la farfuria mea.
Hagrid a suflat nasul pentru ultima oară.
- Orice carne, dragostea. Și șobolani și șoareci. Poți să-i dai laptele, dar apa va merge prea mult.
- Excelent! Mulțumesc, Hagrid!
- Ești binevenită, Harry. Și intră des.
Harry dădu din cap și ieși pe ușă cu doamna Weasley. Au urcat dealul mult mai încet decât ar fi putut Harry, dar femeia a spus că nu a fost tânără de mult timp și că era "greu pentru vechile oase".
- Cred că m-am uitat. înfricoșătoare, când dorea să vă ia mâna în timpul lecției.
Harry a respira adânc, dar nu a țipat și nu a părut supărat, așa că băiatul a decis să-i spună adevărul.
- Da, doamnă. Mi-am amintit matusa mea Petunyu.
- Înțeleg, spuse ea încet. - Dar mă bucur că mi-ai spus. Se opri o clipă. - Și a ta. tata știe?
Harry clătină din cap.
- Nu! Nu-i pot spune.
- A fost una dintre reguli? În casa ta, unchi și mătuși?
Doamna Weasley dădu din cap.
- Bineînțeles, tatăl tău are alte reguli. Vrea să știe dacă sa întâmplat ceva. Sau dacă te excitează ceva.
- Da, acum regulile sunt diferite.
- Și e foarte îngrijorat de tine ", a insistat ea. - Și vrea să știe despre tot ceea ce te deranjează. La fel ca mine.
Harry a trimis un ușor zâmbet.
- Excelent. Ei bine, cred că copiii au nevoie de un drum bun pe stradă. Ce crezi?
Harry a dat din cap și a zâmbit mai îndrăzneț.
Ei au petrecut ceva timp încercând să-l strice pe Ron, a cărui pieliță și păr avea o nuanță solidă de verde și îi certa gemenii care păreau aproape la fel de inocenți ca și Trikely.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: