Legile universale ale universului sunt exprimate în legi fundamentale, a căror constituire este angajată în știință. Termenul "regularitate fundamentală" definește un set de legi care caracterizează procesele atributive ale dezvoltării naturii în sine.
Legile fundamentale fundamentale ale existenței și dezvoltării universului sunt sistem, autoorganizare, evoluționism, istoricitate.
Sistematicitatea constă în existența unei lumi ca entitate constând dintr-un număr imens de sisteme care se află în interacțiune constantă între ele. Sistemul (din sistemul grecesc - întreg) este unificarea unui anumit soi într-un întreg unic și clar disecat, ale cărui elemente, în raport cu întreaga și celelalte părți, ocupă locurile corespunzătoare. Astfel, universul este o ierarhie a sistemelor de nivele diferite, ale căror elemente sunt interdependente (de exemplu omul - biosfera - Pământul - sistemul solar - galaxia - metagalaxia etc.).
Cercetarea sinergică modernă clarifică legile funcționării sistemice și evoluției sistemice. Prezența în sistem a unui anumit haos, spontaneitate și chiar tulburare face ca sistemul să fie tenace și flexibil. Luând în considerare neliniaritatea dezvoltării, prezența proceselor non-entropice le permite să fie îndreptate spre canalul dorit, datorită impactului vizat asupra componentelor cauzale ale dezvoltării evenimentelor.
Auto-organizarea este abilitatea materiei de a crea, îmbunătăți, reproduce ea însăși fără participarea forțelor externe, capacitatea de auto-complicație, care conduce la apariția unor structuri din ce în ce mai ordonate în procesul de dezvoltare a uneia sau a altei organizații a universului. Această regularitate poate fi urmărită la nivelul formării unui organism viu, a biosferei, în societate etc. Studiul acestei regularități face posibilă explicarea mecanismelor interne ale proceselor evolutive, prezentarea lumii ca o lume a proceselor de auto-organizare.
O regularitate importantă a organizării universului este evoluționismul. Universul este supus procesului evolutiv global (evoluția de la evoluția latină - dezvoltare), procesul de dezvoltare care a început în momentul nașterii universului. Evoluția este înțeleasă ca un proces de schimbări continue și graduale în dezvoltarea sistemelor. Un exemplu al procesului de evoluție poate fi adaptarea speciilor biologice la diverse condiții de mediu și apariția unor organisme din ce în ce mai complexe.
Istoricitatea ca o lege fundamentală a existenței și dezvoltării naturii se manifestă în prezența naturii și a tuturor structurilor din universul istoriei existenței și dezvoltării lor și, prin urmare, incompletența fundamentală a prezentei și a oricărei alte imagini științifice a lumii.
Având în vedere structura universului, este necesar să se caracterizeze trei niveluri ale structurii universului: megamir, macrocosmos, microcosmos.
Megamir (spațiu) este o lume a unor mari scale și viteze cosmice, unde spațiul este măsurat în unități astronomice, anii lumină și parseci, timpul este măsurat în milioane și miliarde de ani. Acesta include metagalaxy, sisteme stelare, stele, sisteme planetare, planete, planete, sateliți, asteroizi, comete, și materia difuză (gaz și praf nebuloase molecule disparate, atomi, radiații).
Macromirul este o lume a macroobiectelor a căror dimensiune este corelată cu scala vieții pe Pământ, spațiul fiind măsurat în milimetri, centimetri, kilometri, timp în secunde, minute, ore, ani. Ele sunt corpuri gazoase, lichide și solide.
Microcosmosul este o lume a scalelor extrem de mici. Acest nivel include particule fundamentale și elementare, nuclee atomice, atomi, molecule. Ierarhia structurilor din microworld arată astfel: materia constă în molecule și atomi; molecule - de la atomi; atomi - de la electroni și nuclei, nuclei - de la nucleoni; nuclei - din cuarci.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: