Abordarea sistemică este o abordare științifică generală care consideră obiectele ca sisteme. Formarea abordării sistemice se limitează la mijlocul secolului al XX-lea. Acum această abordare a câștigat o mare popularitate.
Sistemul poate fi definit ca fiind integritatea datorată interacțiunii părților.
Pentru o mai bună înțelegere a naturii sistemelor, este mai întâi necesar să se ia în considerare structura și structura lor.
Structura sistemului este caracterizată de acele componente din care este format. Aceste componente sunt: subsisteme, părți sau elemente ale sistemului, în funcție de unitățile care sunt luate ca bază de divizare.
Subsistemele constituie cele mai mari părți ale sistemului, care au o anumită autonomie, dar în același timp sunt subordonate și controlate de sistem. De obicei, subsistemele sunt combinate în sisteme special organizate, numite ierarhice.
Elementele sunt adesea numite cele mai mici unități ale sistemului, deși, în principiu, orice parte poate fi considerată un element, dacă cineva este distras de dimensiunea lor.
Un exemplu tipic îl reprezintă corpul uman, care constă din subsisteme nervoase, respiratorii, digestive și de altă natură, numite adesea simple sisteme. La rândul lor, subsistemele conțin în compoziția lor anumite organe, care constau din țesuturi și țesuturi din celule și celule din molecule.
Dar sistemul nu este doar o colecție de unele elemente, și integritate, datorită interacțiunii dintre părți.
Astfel, chiar în conceptul abordării sistemice, nevoia fundamentală este identificarea legăturilor și a relațiilor atât în cadrul obiectului sau al fenomenului, cât și în relația sa cu mediul.
Abordarea sistemului se bazează pe principiile sistemului.
Principiul integrității implică faptul că totalitatea elementelor, obiectelor, fenomenelor care alcătuiesc sistemul dobândește în el noi trăsături calitative și proprietăți. Acesta este rezultatul unei relații interne între elementele sistemului. Cu alte cuvinte, integritatea este un set de elemente interacționate, conectate organic între ele, ca urmare a faptului că sistemul dobândește capacitatea de a răspunde la impactul mediului exterior, înconjurător, ca întreg.
Principiul structuralității presupune că sistemul are legături regulate stabile între elementele sale structurale.
Structura sistemului este totalitatea acelor interrelații și interacțiuni specifice care dau naștere unor noi proprietăți integrale inerente numai în sistem și absente din componentele sale individuale.
În literatura occidentală astfel de proprietăți sunt numite emergente care decurg din unic și la sistemul de interacțiune.
Întreaga lume din jurul nostru, obiectele, fenomenele și procesele sale se dovedesc a fi o combinație a celor mai diverse sisteme în ceea ce privește natura și nivelul organizării. Fiecare sistem din această lume interacționează cu alte sisteme.
Integritatea sistemului este concretizată în conceptul de "comunicare".
Există o nevoie obiectivă pentru prezența a două sau mai multe tipuri de legături în sistem (de exemplu, legături spațiale, funcționale și genetice într-un organism biologic).
Un alt motiv pentru separarea legăturilor în sistem este gradul de unicitate, rigiditate. Pentru aceasta, legăturile dure și asociative sunt separate. Legăturile rigide presupun o interdependență strânsă a elementelor, continuitatea lor fără pierderea calității întregului - sistemul. Legăturile asociative presupun interschimbabilitatea elementelor. Dacă pierdeți un anumit număr de elemente, sistemul nu pierde integritatea.
Ca exemplu de legături rigide, se poate cita legăturile de organisme din ecosistem, unde fiecare specie ocupă o anumită nișă ecologică, îndeplinind astfel o anumită funcție în întregul său. Legăturile asociative se realizează în limitele unei specii biologice, în care există o trecere liberă a indivizilor.
Un alt exemplu de aceste tipuri de conexiuni este un mic grup unificat de o cauză comună (legături rigide) și un grup difuz, numai în curs de dezvoltare (link-uri asociative).
Principiul ierarhiei presupune că fiecare element al sistemului este relativ independent, este dependent de subordonare cu alte elemente. O astfel de interconectare strânsă, interacțiunea între diferitele componente oferă sistemului ca o educație holistică, unificată, cele mai bune condiții pentru existență și dezvoltare.
De exemplu, un sistem numit "Univers" include un număr de elemente structurale relativ independente - supercluste, clustere, galaxii de diferite tipuri, sisteme planetare etc., ca elemente. Fiecare dintre elementele structurale este un sistem pentru baza și un element pentru superior.
Astfel, în sistemul "biogeocenozei", întreaga biosferă, în care biogeocenoza în sine intră, poate acționa ca un mediu extern în raport cu aceasta.
Un criteriu care ne permite să luăm în considerare mediul extern al sistemului este dacă un obiect participă sau nu la crearea de proprietăți integrale, în natura și amploarea acestei participări. Pentru un sistem integrat sunt doar acele obiecte care au un rol direct în crearea proprietăților întregului. Interacțiunea acestor obiecte creează întregul cu toate caracteristicile sale calitative. Acele obiecte care, fiind exterioare sistemului, participă la formarea proprietăților sale integrative, nu se referă direct la mediul înconjurător, direct sau indirect, prin componente separate ale sistemului sau sistemului ca întreg.
Toate sistemele reale din natură și din societate sunt sisteme deschise și, prin urmare, interacționează cu mediul prin schimbul de materie, energie și informații.
Ideea unui sistem închis (sau izolat) este o abstracție vastă și, prin urmare, nu reflectă în mod adecvat realitatea, deoarece nici un sistem real nu poate fi izolat de impactul altor sisteme din mediul său.
În natura anorganică, sistemele deschise pot fi schimbate cu mediul sau substanța, ca și în reacțiile chimice sau energia, atunci când sistemul absoarbe energie proaspătă din mediul înconjurător și disipează energia "deșeurilor" sub formă de căldură.
CYBERNETICS este una dintre variantele abordării sistemice.
Cibernetica (de la cybernёtik grec # 283; - arta managementului) este știința gestionării sistemelor complexe cu feedback.
Ea a apărut la intersecția dintre matematică, tehnologie și neurofiziologie, iar ea a fost interesată de o întreagă clasă de sisteme, atât vii cât și ne-vii, în care exista un mecanism de feedback. Fondatorul ciberneticii este pe bună dreptate considerat matematicianul american N. Wiener (1894-1964), care a publicat în 1948 o carte numită: "Cibernetica sau controlul și comunicarea într-un animal și într-o mașină".
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: