Personalitatea ca subiect al comunicării
Conceptul de personalitate, precum și conceptul individului, exprimă integritatea subiectului vieții. Dar personalitatea este o formare completă de un fel special. Personalitatea nu este o integritate, condiționată genotipic: persoana nu se naște, persoana devine.
Personalitatea este un produs relativ târziu al dezvoltării socio-istorice și ontogenetice a omului.
Formarea personalității este un proces care nu coincide în mod direct cu procesul de schimbari in vivo în proprietățile naturale ale individului în cursul adaptării la mediu. Omul ca ființă naturală este o persoană care are o anumită constituție fizică, tipul sistemului nervos, temperamentul, forțele dinamice ale nevoilor biologice, precum și multe alte caracteristici care variază în mai multe moduri, în cursul dezvoltării ontogenetice. Cu toate acestea, schimbările în aceste proprietăți înnăscute ale unei persoane nu dau naștere la personalitatea sa.
Personalitatea este o entitate umană deosebită care nu poate fi derivată din activitatea sa adaptivă, fie pentru că conștiința ei, fie nevoile sale umane nu pot fi derivate din ea. Ca și conștiința omului și nevoile lui, personalitatea persoanei este, de asemenea, "produsă" - creată de relațiile sociale, în care individul intră în activitatea sa. Faptul că anumite trăsături ale individului se schimbă, nu este o cauză, ci o consecință a formării personalității sale.
Cu alte cuvinte: caracteristicile care caracterizează o unitate (individul) nu intră doar în particularitățile unei alte unități, al unei alte entități (personalitate), astfel încât cele dintâi sunt distruse; ele sunt păstrate, dar tocmai ca trăsături ale individului. Astfel, caracteristicile activității nervoase superioare a unui individ nu devin trăsături ale personalității sale și nu o definesc. Deși funcționarea sistemului nervos este, desigur, o condiție necesară pentru dezvoltarea personalității, însă tipul ei nu este deloc "scheletul" pe care se "construiește". Forța sau slăbiciunea proceselor nervoase, echilibrul lor etc. se manifestă numai la nivelul mecanismelor prin care se realizează sistemul relațiilor dintre individ și lume. Aceasta determină ambiguitatea rolului lor în formarea individului.
Personalitatea ca individ este un produs al integrării proceselor care realizează relațiile de viață ale subiectului. Există totuși o diferență fundamentală în personalitate. Ea este determinată de natura relațiilor care o generează, acestea sunt relații sociale specifice unei persoane, în care ea intră în activitatea sa obiectivă. După cum am văzut, în ciuda varietatea de forme și formele sale, toate caracterizate prin caracterul comun al structurii lor interne și să își asume controlul lor conștient, adică, existența conștiinței, și la o anumită etapă de dezvoltare, precum și conștiința de sine a subiectului.
Studiul procesului de combinare a activităților subiectului, ca rezultat al formării personalității sale, este sarcina capitală a cercetării psihologice.
Formarea și proprietățile personalității.
Calitățile personale ale unui individ sunt proprietăți care îl caracterizează ca persoană.
Ca proprietăți personale propriu-zise, din întreaga varietate de proprietăți umane, cele care determină comportamentul sau activitatea socială semnificativă a unei persoane sunt de obicei separate. Locul principal de ele, astfel încât să ia sistemul de motive și obiective, care și-a stabilit omul, proprietățile naturii sale, condiționată de acțiunile oamenilor (de ex., E. Aceia dintre acțiunile lor care pun în aplicare sau exprimă relația omului cu alții) și a capacității umane (t. E proprietăți care îl fac potrivit pentru formele istoric formate de activitate utilă din punct de vedere social).
Conceptul de persoană, un deținut în sensul original al cuvântului și atrage atenția asupra rolului jucat de un actor în piesa (și mai târziu rolul real, pe care persoana îl joacă în viața ta), trebuie să fie păstrat încă o caracteristică importantă. Consta in faptul ca personalitatea este determinata de relatiile sale cu lumea inconjuratoare, cu mediul social, cu alti oameni. Aceste relații se realizează în activitățile oamenilor, în activitatea reală prin care oamenii învață lumea (natura și societatea) și o schimbă. Nu se poate separa complet individul de rolul real pe care îl joacă în viață. Importanța personalității este determinată nu numai de proprietățile în sine, ci și de semnificația acelor forțe sociopolitice, transportatorul căruia acționează.
Personalitatea se formează în interacțiune, în care o persoană intră cu lumea înconjurătoare. În interacțiunea cu lumea, în activitățile pe care le desfășoară, o persoană nu este doar manifestată, ci și formată. De aceea, activitatea umană dobândește o importanță fundamentală pentru psihologie. Personalitatea umană, adică realitatea obiectivă, desemnată de conceptul de personalitate, este un individ real, o persoană care trăiește, acționează.
Omul este o persoană datorită prezenței proprietăților sale speciale, unice, unice; o persoană este o persoană datorită faptului că își stabilește conștient atitudinea față de mediu. Omul este o persoană, pentru că are propria sa față. O persoană este în cea mai mare măsură o persoană, când în el există un minim de neutralitate, indiferență, indiferență, maxim "partizanat" în raport cu toate cele semnificative din punct de vedere social. De aceea, pentru persoana ca persoană, conștiința are o importanță atât de importantă atât ca cunoaștere, cât și ca relație. Fără conștiință, fără capacitatea de a lua în mod conștient o poziție definită, nu există personalitate.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: