"Ea a explicat că în ziar ia fost dat acest număr pentru o muncă posibilă. Răspunsul a fost ciudat: da, există muncă, locul de muncă este întotdeauna acolo, există multe locuri de muncă, nu întotdeauna cineva să dea și nu va lua totul".
În această ediție, scriitorul Vladimir MARAMZIN, care trăiește în Paris, este EARLY AND NEW.
La o privire la el epitetul unic - nebun a sărit. Avea întotdeauna această energie frenetică, presiune, furie, explozivitate. Și generozitatea, indiferent dacă era cu bani sau nu.
„Ce poet rus la Paris? Acum, traducător din Est și Vest, a lucrat zi și noapte, în speranța de a salva, și apoi a devenit un Shakespeare. Rises de mare, a avut un apartament și o mașină, a trăit într-un picior mare și brațul. Acum a pierdut și a lovit Skoromniy“ .
Sa născut în al 34-lea an la Leningrad. Inginer. Proza a început să scrie în 23 de ani. Povestiri scurte, cărți pentru copii, scripturi de film și de televiziune. Din proza timpurie:
Sunt surprins cum am crescut. Prin atâtea pericole pe care trebuia să le trec în copilărie, prin toate pericolele sunt toți copiii, până când învață să se teamă de nimic. Am fost aruncată până la tavan și am fost prinsă. Nu s-ar putea prinde pe drumul înapoi, ci prins. Prin mâinile mele am încurcat și m-am putut lăsa puțin în timp ce zburam. Cine știe, unde aș fi zburat. Să nu mai vorbim de faptul că mi-ar putea rupe mâna de pe umăr. Dar nu l-au rupt. Mi-a fost pus pe cap, tinându-mi picioarele. Ar fi putut să se înnebunească, ar putea, dar nu a înnebunit. Mi sa oferit să mă aplec și să-mi pun mâinile înapoi între genunchi. Pentru că aceste mâini mi-au împins mâinile, ca o cămașă din partea gresită. În aer, am fost promovat până la capăt. Nici măcar nu știu ce s-ar putea întâmpla aici.
Dar mai ales mi-a fost frică de una, până acum mi-e teamă să-mi amintesc de asta.
"Vrei să arăți Moscova?" mi-au spus de multe ori. "Nu, nu vreau", am spus, speriat, dar nu m-au tratat niciodată. Am fost luată de palmele capului meu, unde urechile cresc și au fost ridicate în aer. "Vezi Moscova?" m-au întrebat. "Văd, văd!" Am plâns, agățat sub capul meu. "Ei bine, uite din nou - este frumos?" - "Frumos, frumos!" - Am strigat de obicei. Și abia după aceea m-au lăsat jos. Am fugit, ascunzându-mi capul, nu mai vroiam să mă uit la Moscova. Dar mâine cineva a spus din nou: "Ei bine, să-ți arăt Moscova?" Și a arătat.
Într-o zi, mama ma învățat să înot în râu. Ma dus în mijloc și mi-a aruncat calm în apă, deși m-am agățat de ea. "Nu este nimic", a spus mama mea, "aceasta este singura modalitate de a învăța. Nu veți observa când înoțiți brusc". Nu am observat că am înotat brusc. Am observat cum am început imediat să mă scufund. Am zburat, am ieșit, am strigat și m-am scufundat. "Ajută, salvează!" Am strigat fără glume. Dar nimeni nu a ajutat, nu ma salvat, toată lumea a râs. - Mă îneci, diavoli! Am strigat: "Ajută-mă!"
Apoi nu mai țipa.
„Este ciudat - mama mea a spus atunci când am turnat apa - am citit că așa învăța să înoate doar să fie văzut, el este foarte încăpățânat că el vrea să dovedească mine - .. Asta-i tot.“
Da, cum am crescut până la vârsta actuală, în care nu mă mai simt amenințat, nu știu. Trebuie să fie adevărat - sunt foarte încăpățânat.
Anul 63 - piesa "Explicați-mi cuiva - vă mulțumesc" este interzisă imediat după premieră. Anul al 65-lea - o publicație din povestea "Tânărul Leningrad" al povestii "Am palmă în mână": rezonanța din această palmă se întinde în țară. 71-74 minute - un participant activ (împreună cu Michael Heifets și Efim Etkind) St. Petersburg inițiative culturale pentru colectarea și compilarea a ediției în 5 volume de samizdat Joseph Brodsky a împins deja emigrația. Samizdat în această perioadă și du-te lucrări proprii Maramzin - inclusiv „Tyanitolkay“, o satiră la KGB.
Un om într-o pălărie albă
În seara asta, soția mea a pus o rochie frumoasă, și-a imaginat o ușoară excitare cu pensete în păr, dar nu ma sunat din casă. Și rochia și emoția părului ei purta numai pentru mine, pentru viața noastră de familie, curată și rezonabilă. Acum tocmai adormise în mijlocul nopții, dormea, ca și când se grăbea puțin, într-o sudoare plăcută, ca un copil. Un vis bun a scos întotdeauna această umezeală delicată. Dar, dintr-o dată, în mijlocul unei nopți liniștite, un sunet a sunat la ușa noastră.
Am sărit în sus. "Cine, cine este acolo, de ce aveți nevoie?" Am întrebat surd prin ușă. - Un om de genul ăsta, cu o pălărie, nu a venit aici? au cerut de acolo. "Ia-ți conștiința, oamenii dorm." Nimeni nu a venit aici. "Un om de genul acesta este Petya, pălăria lui este zdrobită pe cap." Și unde a plecat? - spuse din spatele ușii și totul tăcea.
De ce au intrat pe ușa noastră? Casa este mare, scara este lungă, terenurile sunt întinse, iar multe uși ieșesc pe ele, dar sună ușa noastră liniștită, care se pierde între ceilalți.
Deodată, deasupra podelei, chiar deasupra patului nostru, au venit pași, iar imediat după aceea patul a zguduit.
Omul din pălăria înțepenită începu să vină într-o podea de deasupra noastră. Patul bătut dintr-un motiv oarecare de foarte mult timp, brusc ceva sa prăbușit, ca și cum ar fi sărit pe podea, dar acum a fost din nou bătătorit ca și mai înainte. Nici o putere umană nu poate fi suficientă pentru o astfel de batere. Și apoi am observat: baterea continuă la fel de fiabil, iar în apropierea bătutului cineva merge înainte și înapoi. Deci, cu siguranță, omul din pălăria încurcată a mers acolo și asta înseamnă că omul din pălărie a fost prins sau, mai degrabă, doar prins.
Mai mult astăzi nu pot să adorm. Înseamnă că acest lucru merge deja la ușa noastră, bătând deja - pentru moment, nici el, nici omul însuși într-o pălărie cruțată, ci doar prins, pierzându-și pista. Dar va exista, va fi timp, cred că amar în întuneric, când această pălărie va veni la noi aici - și este puțin probabil că vom putea să o recunoaștem.
În Occident, în limba rusă și în traducere a publicat cartea sa „Culoare Mixt Blonde“, „mai amuzant decât înainte“ și „Tyanitolkay“. În 77th finanțele Maramzin și publică în jurnale tabără Paris Michael Heifetz. În 78, împreună cu Alexei Hvostenko a început să publice pe cheltuiala proprie - 13 camere a venit - „Echo“, revista care, în conformitate cu editorii de program, „nu în special interesați de politică, cu toate acestea, nu a uitat niciodată cifrele sinistre în 1917“. Printre noii veniti maramzinskogo „Echo“ a fost colegul nostru parizian, scriitor și jurnalist Dmitri Savitsky.
Te-am văzut ultima dată în ultimul secol, nu-i așa? Te-ai oprit mult timp, ai dispărut de pe hârtie. De ce o astfel de tăcere lungă?
Viața în emigrare, dificultățile vieții, la care nu este necesar să se plângă. Au fost mulți oameni care au încercat să mă scoată din literatură și să mă facă să găsesc alte mijloace de trai. Și aceasta este singura luptă pentru existență, ceea ce ma făcut temporar tăcut. Dar am scris mereu. Aici este practic imposibil să trăim din literatură, nu m-am angajat niciodată în jurnalism. Părțile de teren pe care emigranții pot trăi și pot fi imprimate sunt foarte mici, lupta pentru aceasta a fost întotdeauna dificilă. Nu mi-a plăcut niciodată să mă plâng, am cerut și eu ajutor. Dacă mâinile, picioarele, capul sunt disponibile, un bărbat trebuie să-și câștige existența. Când locuiam în Leningrad, zidurile erau calde: acolo unde, dacă nu există bani, nu plătiți jumătate de an pentru un apartament, nu plătiți un an pentru un apartament. Și aici este imposibil, trebuie să trăim aici, să plătim tot timpul pentru apartament, nu avem rădăcini aici, așa că trebuie să câștigăm bani, asta e tot. Am avut o carte aici în Franța, mi-au fost plătite zece mii de franci. Acest lucru nu este suficient pentru a trăi o lună. Deci, trebuie să publicați 24 de cărți pe an. E ridicol.
Și de a trăi pe două case, adică să se angajeze într-un fel de muncă pentru bani și să scrie - a fost imposibil?
Ei bine, am scris tot timpul.
Dar ai și tu propria revistă "Echo", o revistă minunată în care poți să tipăriți.
Am putea imprima, dar nu o vei trăi. Pentru revista, dimpotrivă, mi-am răspândit banii câștigați de alte lucrări.
Spuneți-mi, vă rog, cum ați reacționat la astfel de schimbări dramatice care s-au întâmplat cu toți atunci când zidul sa prăbușit și Orientul sa deschis și Rusia sa deschis din nou?
Pentru mine nimic nu sa schimbat în această țară.
Este posibil să găsim un cititor atât în Rusia, cât și în est?
Nu mă interesează deloc cititorul.
Voi reveni din nou la emigrare. Emigrarea pentru dvs. o experiență grea?
Bineînțeles. Dar acum aceasta este țara mea, eu locuiesc aici, o iubesc.
Nu mi-aș fi imaginat când stăteam în procesul dvs. de la Sankt-Petersburg în ultima zi în care amândoi voi doi vor vorbi cu voi în Cartierul Latin al Parisului, 25 de ani mai târziu.
Da, într-adevăr, era imposibil să-ți imaginezi.
Spune-mi, te rog, în principiu, ce te-a împins de la Rusia? Printre altele, procesul în sine, chiar atitudinea puterii?
Nu, tocmai am fost dat afară. Mi sa dat cinci ani, cu condiția să plec. Am încercat chiar să rămân, mi-am odihnit coatele și ghearele. Nu a funcționat.
Și ai ajuns imediat în Franța? Sau ai ajuns prima dată în Israel sau în America?
Am mers la Roma, iar Maximov a venit acolo și a aranjat totul pentru a mă duce la Paris.
Cum v-ați întors la proză, sa întâmplat cu mult timp în urmă și ce scrieți acum?
Eu scriu tot timpul, nu totul este terminat. Dar când există un stimulent pentru a câștiga o altă lună, de ce nu? Nu vinde inspirație, dar poți vinde manuscrisul.
Într-o oarecare măsură, ar trebui să fii interesat de cititor, probabil un tânăr, nou?
Nu, cititorul nu mă interesează. Cred că am un cititor intern, am o soție iubită, care este cel mai important cititor al meu. Am prieteni. Acesta este scopul pe care îl țin, nimeni altcineva. Așa a fost întotdeauna.
Erai prieteni minunați cu Joseph Brodsky. Și, pe cît îmi amintesc, Brodsky era îngrijorat de ce nu mai scrii.
Mi sa părut că m-am oprit, nu l-am descurajat. Dar, desigur, am scris tot timpul. Acum sortează hârtiile și văd doar dosarele întregi scrise. Ceva ce am terminat de la ceea ce a început, ceva va servi viitorului. Am scris mereu.
După perestroika, ai fost în Rusia?
Nu, eram în Rusia data trecută acum 25 de ani.
Nu vrei să mergi la St. Petersburg, să te uiți la orașul tău natal, să vezi oameni?
Nu, nu cred. Chiar și Nabokov a scris în timpul său: dacă vă închideți ochii și ajungeți acolo, atunci poate. Dar trebuie să cereți o viză. Ei încă nu pot da. Apoi trebuie să treceți prin vamă - unul, celălalt. E dezgustător.
Adică, ciocnirea cu regimul, care, în general, a supraviețuit într-o nouă formă, este dezgustător pentru tine?
Bineînțeles. Da, nu-mi plac nici autoritățile locale. După cum spune Dobychin, șefii buni sunt cu o scrisoare de capital.
Vă puteți imagina, cum ar merge viața voastră dacă nu ați fi forțat să părăsiți Petersburgul, dar ați rămâne în Rusia?
Trimiteți-le prietenilor: