DEZVOLTAREA CULTURII OAMENILOR JEWISH ÎN PERIOADA DE PROPRIETATE ARABIAN
2. Aspecte lingvistice ale simbiozei evrei-arabi
Primul și principalul aspect al simbiozei evrei-arabi este faptul că evreii, ca și restul populației califatului, au adoptat limba arabă. Acest lucru este ușor de explicat prin răspândirea relativ rapidă și aproape completă a arabă în țările din Asia de Sud-Vest și Africa de Nord. Un factor important în acest sens a fost deja explicat în capitolul 3, și anume, angajamentul înflăcărat al arabilor față de limba lor iubită, entuziasmul care a influențat în mod contagial populația aflată sub puterea lor; De asemenea, trebuie să țineți cont de propriile dvs. merite, inerente acestui limbaj foarte dezvoltat. Cu toate acestea, ce sa întâmplat în secolele VII și IX. cu arabă, a repetat doar povestea cu limba aramaică, care a avut loc cu douăsprezece secole mai devreme în țările semilunii fertile (în secolele VI-IV î.Hr.).
Aramaică, spre deosebire de araba, nu a fost onorată să devină o limbă de stat, limba religiei și a societății; nu era nici măcar o limbă "națională"; el nu putea concura cu o gramatică arabă clară și bine dezvoltată. Și totuși, el a ajuns subtil, aproape imperceptibil, ceea ce a primit arabul după victoriile spectaculoase ale trupelor musulmane. Aceasta arată că, în afară de factorii evideni, alte forțe au acționat în procesul de răspândire a limbilor internaționale.
Cu toate acestea, deoarece evreii au fost doar unul dintre popoarele implicate în acest proces, nu este nevoie să ne referim în detaliu la această problemă. Nu este nevoie și nici oportunități pentru a afla când exact limba arabă sa transformat în limba majorității poporului evreu. Practic, acest proces a fost finalizat până în anul 1000, aproximativ 350 de ani după cucerirea musulmanilor, într-un moment în care arabii înșiși în Califat au fost împrăștiați pretutindeni de către turci și alți conducători străini.
Numai în munții îndepărtate din Kurdistan și Armenia, evreii au păstrat vechile dialect aramaic, ebraică, în timp ce, după cum vom vedea, nu numai că a menținut poziția ca a doua limbă și literatură, dar, de asemenea, a cunoscut o renaștere fără precedent.
După convertirea în limba arabă, evreii nu au devenit arabi. Au schimbat doar o limbă internațională - aramaică, cealaltă - arabă. Cu toate acestea, între acești doi pași, a existat o mare distanță.
În ceea ce privește limba arabă, situația era complet diferită. A fost acceptată de evrei într-un moment în care arabii au creat deja literatura națională și terminologia religioasă (la dezvoltarea căreia, desigur, au participat mulți evrei recent convertiți). Prin urmare, dobândirea limbii arabe pentru evrei a însemnat și asimilarea modului arab de gândire și a formelor literare, precum și a credințelor religioase musulmane.
Limba arabă a fost folosit de evrei pentru toate tipurile de activitate literară, nu numai în scopuri științifice sau laice, ci și pentru interpretarea și traducerea Bibliei și Mișna, în tratatele teologice și filosofice, în discuția legii evreiești și ritual, și chiar studiul ebraic gramaticii și lexicografie.
Pentru toate aceste scopuri literare, limba arabă a fost folosită în forma sa post-clasică. Acesta a fost mult timp stabilit că abaterea de la vechile tipare stilistice arabe detectate în literatura iudeo-arabă, nu sunt asociate cu un anumit expresii și frazeologia evreiești, precum și cu stadiul de dezvoltare, care a ajuns la limba arabă, în Evul Mediu târziu, dar schimbarea este mai evidentă în evreiesc literatură, deoarece scriitorii evrei care au folosit alfabetul ebraic s-au simțit mai puțin legați de normele clasice decât musulmanii.
În același timp, scrisorile sau alte scopuri non-literare au folosit mai multe forme conversaționale de arabă, intercalate cu cuvinte și fraze evreiești. Aceste documente, dintre care mii au supraviețuit, sunt neobișnuit de interesante nu numai pentru conținut, ci și pentru motive lingvistice. Multe caracteristici ale limbajului arabic colocvial modern, care este o limbă foarte diferită de cea clasică, pot fi trasate înapoi la aceste documente informale medievale evreiești.
limbi iudeo-arabă astăzi, care predomină în Maroc, Tunisia și Yemen, nu pot fi comparate cu idis sau ladino, deoarece acestea sunt explicate în secțiunea anterioară, cultivată oameni evrei într-un mediu străin (german pentru tipul idiș - pe sol slavă, spaniolă ladino - în Turcia, Grecia etc.). În plus, acestea sunt semnificativ diferite de limba populație musulmană: În primul rând, pronunție, și în al doilea rând, în ceea ce privește gramatica și vocabularul și, în al treilea rând, cu privire la utilizarea de cuvinte și expresii ebraice.
Arabo-evrei vorbitori sunt introduse în discursul elemente mult mai puțin ebraice, decât este în idiș: tocmai datorită cunoștințelor lor de trai limba ebraică a fost mult mai profundă decât în Europa de Vest, acestea să se abțină de la amestecarea celor două limbi. Fie că aceasta poate, limbile moderne iudeo-arabă și literatura lor este un tezaur de tradiții evreiești, folclor și spirit sunt o marturie vie a puterii creatoare a simbiozei evreo-arab.
În plus, precum și textele evreiești și arabe medievale aduc o contribuție foarte valoroasă la cunoștințele noastre despre dezvoltarea arab vorbit, și în legătură cu vremurile mai intime ale monumentelor literare evreiești-arabe sunt capabili de a ajuta la rezolvarea unei probleme foarte grave cu care se confruntă în acest moment la Arabul pace: discrepanța dintre arabă literară și vorbită.
În Europa de Vest, predarea latinelor în limbile naționale și apariția unor dialecte locale au marcat tranziția de la Evul Mediu la noua eră. Țările arabe se află în prezent într-o situație similară. Diferența dintre limba literară și vorbită (chiar și cele vorbite de persoanele cele mai educate) este foarte mare - cu toate consecințele negative ale acestui „dualism“ în literatura de specialitate, dezvoltarea spirituală, în general, și chiar și în standardele morale.
În urmă cu douăzeci de ani se părea că Egiptul va fi în măsură să clinti această problemă gravă, și aș dori să spun că, dacă Egiptul la acel moment a fost într-adevăr un stat independent, au anumite lucrări remarcabile în dialectul local (nu doar o bună colecție de povestiri scurte) astăzi am avea un limbaj egiptean național care a respins acest dualism lingvistic, care este atât de dăunător pentru gândirea arabă.
Dar cum pot opus literatura evreiască-arabă să ajute la rezolvarea acestei probleme? Faptul că evreii, folosind limba arabă în scopuri literare, a creat ceea ce ar putea fi numit „dialect literar“, limba, bazată pe o conversație live, dar a evitat grosolănie ei. Acest limbaj poate fi învățate de către ziarele iudeo-arabe, săptămânale și reviste lunare (unele dintre ele - pe dialectul irakian și tunisiană - sunt primele exemple de periodice care au apărut în limba arabă), precum și de divertisment, literatura religioasă și alte.
Un exemplu tipic de acest stil pot fi găsite în cartea „Călătorie spre Yemen,“ scris de un tinichigiu șiret de la Sana'a, care a fost însoțit de celebrul savant franco-evreu Joseph Halevy (Joseph Halevi), în timpul vizitei sale în Yemen în 1870
În ciuda unor faux pas, cartea este scrisă într-un limbaj bun, viu care trădează originea dialectale, dar în același timp, este o „pan-arab“, care fiecare educat arab, indiferent unde a trăit, ușor de înțeles, folosind un dicționar mic și explicație lingvistică concisă plasat în "Introducere" la ediția tipărită (Hebrew University Press, Jerusalem, 1941). La urma urmei, diferitele dialecte locale sunt mai strâns legate decât în araba clasică.
Apropo, acest lucru arată că dezvoltarea limbilor naționale, un proces care ar putea juca un rol semnificativ în echilibrul spiritual al lumii arabe, nu ar împiedica niciodată unitatea sa.
Toate aceste calități l-au făcut interpretatorul ideal al Bibliei. Traducerea sa a devenit un text sacru care a fost copiat și mai târziu reprodus alături de originalul ebraic și vechea versiune aramaică. Această tradiție a fost urmată chiar și în ediția tipărită a Pentateuhului pentru evreii din Yemenit, întreprinsă în 1940 la Tel Aviv.
Ca și alte texte sacre ale versiunii Saadia de multe ori învățate pe de rost, dar în curând a devenit destul de neînțeles pentru majoritatea evreilor arabi vorbitori de limbă, din cauza diferențelor dintre literare și vorbit araba, care a existat timp de multe secole. De aceea, a fost nevoie de o nouă traducere a Bibliei, de această dată în diferite dialecte locale.
O frumoasă colecție de traduceri dialect al Bibliei, numit „Sharh“, ceea ce înseamnă, de asemenea „explicație“, este într-o bibliotecă unică de cărți evreiești orientale și manuscrise ale regretatului dl David Sassoon, care ține acum fiul său om de știință, Solomon Sassoon, în Lechvorte, Hertfordshire (Anglia).
În introducerea traducerii Bibliei în dialectul marocan, Rabbi Suzani, o persoană foarte educată și logic gânditoare care a trăit în secolul al XVI-lea, explică foarte clar problema transmiterii Bibliei în arabă. Această carte, copiată în mâna Safed (Palestina), unde a emigrat ca tânăr, a fost citită în Damasc (Siria) și în Basra (Irak). Aceasta arată că, în ciuda aromelor locale, versiunea sa a fost destul de "arabă generală", astfel încât ea ar putea fi percepută de cititorii evrei din întreaga lume arabă.
Cu toate acestea, istoria traducerilor evreiești ale Bibliei în arabă nu sa terminat acolo. Populația "sharhi", deși nu a fost stabilită în scris, dar întărită de profesorii din școlile primare, a devenit semi-consacrată și tradițională și, pe parcursul dezvoltării limbii vorbite, a devenit parțial incomprehensibilă. Ele erau încă memorate în școli, dar însoțite de explicații privind dialectul existent la acea vreme.
Aceasta este situația din vremea noastră, când simbioza evreiască-arabă în vechiul sens al cuvântului se apropie rapid. Ar fi foarte de dorit ca ne-am păstrat cel puțin unele dintre aceste versiuni transmise pe cale orală ale Bibliei, prin tastarea (sau chiar scris) le - nu numai din cauza de interes lingvistic, ci și pentru că sunt o mărturie vie a conceptului biblic tradițional al poporului estul arab.
Împreună cu studiul Bibliei, a început studiul limbii biblice și al limbajului în general. Scrierea în arabă și arabă se bucură de metodologia și terminologia, oamenii de știință evrei cercetat neobosit și a descris limba evreiască a Bibliei, și apoi limbajul Mișna, adică postbiblical evreiască.
Pentru prima dată, pronunția, gramatica și vocabularul limbii evreiești au fost studiate științific și, așa cum se spune, au fost controlate; Astfel, sub influența arabă, ebraica a devenit un mijloc de exprimare ordonat și organizat. O literatură extensivă pe această temă ne-a ajuns doar parțial, iar din ceea ce a supraviețuit nu totul este disponibil în imprimare. Deci, abia recent, publicul sa familiarizat cu uriașul dicționar biblic al lui David bin Abraham al-Fasi, un om de știință din secolul al X-lea. un fiu al lui Fez, dar care locuia în Ierusalim.
Descoperirile ulterioare, în orice caz, nu au scos în afara utilizării seturi independente de reguli ale generațiilor mai în vârstă. În general, filologia evreiască, dezvoltată de savanții evrei vorbitori de limba arabă din secolele X-XIII. este o colecție impresionantă de materiale și de cercetare.
Acești filologi nu se limiteau la studierea limbii ebraice. Pentru oamenii de știință evrei și arabi au fost adevărul general care arabă, ebraică și aramaică format inițial una și aceeași limbă. Cu toate acestea, a fost un savant evreu, fluent în toate cele trei limbi, a trebuit să efectueze lucrări practice pe compararea limbilor și explicații reciproce, punând astfel bazele pentru desfășurarea de lingvistică comparată, știință, care, în zilele noastre este de interes special pentru evrei.
Recunoscând munca excelentă realizată de către filologii evrei din Evul Mediu, și faptul că atât de mulți oameni de credință evreiască sau originea perfect dovedită în lingvistică a lungul ultimelor sute de ani, imploră din neatenție întrebarea: de ce a așteptat evreii pentru arabi să-i împingă să studieze propria lor limbă și de ce nu au dezvoltat propriul sistem de gramatica ebraică și lexicologie, să zicem, în epoca Mișna ca nucleu principal al poporului evreu era încă ferm înrădăcinată în propria lor țară?
Absența unui astfel de sistem este cu atât mai surprinzătoare, deoarece în primele secole ale erei creștine, în Palestina au existat aproape condiții ideale pentru crearea sa, și anume:
(1) Înțelepții (Rabinul) au fost bine versat în două sau chiar trei limbi: clasic (de exemplu, biblic) și colocvial (Mishnaic) ebraică și aramaică, și tocmai diferența dintre limbajul clasic al vechi poezie arabă și jargonul colocvial în orașele nou formate și a fost unul dintre cele mai importante stimulente pentru apariția filologiei arabe;
(2) În timpurile Mishnaic, a fost în cele din urmă stabilit canonul biblic - în Alexandria un astfel de lucru privind „publicarea“ lui Homer și Platon a pus bazele științei greacă a limbii;
(3) Abilitatea puternică de gândire abstractă și logică, reprezentată în Talmud, atunci când este aplicată studiului limbajului, ar putea face pe rabinii (înțelepții) străluciți lingviști;
(4) Lucrarea Masoreților, oamenii de știință care au stabilit pronunțarea corectă a textului biblic, arată că creatorii sistemului de pronunții aveau o "auzire" foarte sensibilă și o abilitate remarcabilă de a observa faptele lingvistice.
În cazul în care, în ciuda tuturor acestor condiții favorabile, evreii, în timp ce ei erau încă în viață în țara lor, nu au creat propria lor filologie evreiască, acest lucru trebuie să fi fost un motiv special, cum ar fi o indiferență naturală a importanței limbii naționale și concentrare asupra ideilor, care în capitolul 3 a fost identificată ca fiind caracteristică vechilor israeliți, spre deosebire de arabi.
Astfel, este contactul cu arabii - „fanatici de limbă“, așa cum au fost numite apoi - a deschis înainte de mintea evreiești ale domeniului de activitate, care, după cum am aflat mai apoi, au abilități speciale, care a adus primul fruct copt în beneficiul limbii naționale a a poporului evreu.
O trăsătură deosebit de impresionantă a simbiozei evrei-arabi este numele arabic pe care evreii îl purtau de la vremurile pre-islamice până în prezent. Moritz Steinschneider, în introducerea sa în literatura evreiască arabă, a dedicat cel puțin 236 de pagini la acest subiect.
Dar acum, ca urmare a unor noi scrisori de cercetare și documente Cairo Geniza, pe de o parte, și viața încă comunitățile orientale existente, pe de altă parte, materialul colectat Steinschneider, ar putea fi dublată. Mai ales informațiile noastre despre numele arabe purtate de femei evreiești s-au extins. Aceste nume sunt adesea foarte tenace. Unele femei evrei Karaite Cairo, săptămânalele arabe menționate în comunitățile lor, în 1954 încă mai poartă aceleași nume arabe ca stră-bunica nouă ani în urmă.
În mod similar, fetele evrei nu s-ar chema Sinia, turci sau Rumia (adică „femeia chineză“, „Tyurchanka“, „femeia greacă“), în cazul în care evreii nu au emigrat în Yemen sau în alte regiuni similare la tropice. Clima acestor țări, care este, de asemenea, similar cu pielea puternic osmuglyaet atât ecuatorial și alpine. Cu toate acestea, mamele yemenite au vrut fiicele lor să fie jupuite ca și surorile lor din mai multe țări din nord.
Limitele cărții nu permit o argumentare îndelungată despre acest complot fascinant. Dar există încă un punct care necesită o atenție deosebită. Numele arabe au fost folosite, de asemenea, de evrei în viața religioasă și mult mai mult decât numele non-evreiești din Europa și America.
De obicei, în Occident, este chemată sau vorbită o persoană într-o sinagogă prin folosirea numelui evreiesc, așa cum este numit în documente cum ar fi un contract de căsătorie.
Dar în alte locuri, de exemplu în Yemen, oamenii erau chemați fie în arabă, fie în ebraică, iar aceste nume erau folosite pentru toate cazurile. Astfel, de Hassan Musa, sau chiar dacă el a fost un rabin, mereu abordat de numele său arab, fie în sinagogă sau în documentele, în timp ce Moshe a păstrat întotdeauna o formă evreiască a numelui, inclusiv pentru prietenii lor arabi. (Acestea ar putea denatura numele, spunând că „Moesai“, dar se înțelege forma ebraică.) Toate acestea sunt în mod natural în cazul în care evreii vorbeau un dialect al vecinilor săi de sute de ani, dar sunt încă separate de îmbrăcămintea lor specială.
Dacă într-o persoană de la distanță puteți distinge un membru dintr-o altă comunitate, nu are sens să-l deghizați, ascunzându-i numele evreiesc. În plus, numele non-evreu nu a fost considerat "rău", pentru că întreaga viață a comunității era limitată la un cerc îngust în care religia avea rolul principal.
Trebuie amintit faptul că alianța dintre limbile evrei și arabi a fost facilitată de faptul că evreii din țările arabe purtau cel mai mult nume arabe.
Trimiteți-le prietenilor: