Paroles: Jacques Prevert, musique: Joseph Kosma
Oh este voudrais tant que tu te souviennes,
Des jours heureux où nous étions amis,
En temps là, la vie était plus belle,
Et le soleil plus brûlant qu'aujourd'hui,
Les feuilles mortes se ramassent à la pelle,
Tu vois je n'ai pas oublié,
Les feuilles mortes se ramassent à la pelle,
Les souvenirs et les regrets aussi,
Et le vent du nord les emportet,
Dans la nuit froide de l'oubli,
Tu vois, este n'ai pas oublié,
La chanson que tu me chantais.
C'est une chanson, qui nous ressemble,
Toi tu m'aimais, et este t'aimais,
Et nous vivions tout les deux ensemble,
Toi qui m'aimais, moi qui t'aimais,
Mais la vie sépare ceux qui s'aiment,
Tout doucement sans faire de bruit,
Et la mer,
Le pas des amants désunis.
C'est une chanson, qui nous ressemble,
Toi tu m'aimais et este t'aimais,
Et nous vivions, tous deux ensemble,
Toi qui m'aimait, moi qui t'aimais,
Mais la vie sépare ceux qui s'aime,
Tout doucement sans faire de bruit,
Et la mer,
Le pas des amants désunis.
Traducerea în limba rusă Boris Vaihansky
Tu, cel puțin pentru un moment, ține minte:
Cât de fericit am fost cu tine
În viața acestui lucru, plină de iubire,
În cazul în care ziua a fost încălzită de soare orice.
Și acum frunzele răsucite ale pachetului
Vântul conduce aleile departe.
El smulge memoria,
Dar nu te putem ajuta cu nimic.
Oblivion este o întrebare proastă
Pe timp de noapte, vântul de nord a suflat,
Dar am auzit de departe
Motivul acelui cântec este al tău.
Ea a sunat mereu în mine,
Melancolia fină nu se topește.
A aparținut a două:
Eu si tu ─ dragostea mea.
Dar nu putem scăpa din cerc
Aceste nemulțumiri care se luptă în templu.
Și noi fugim unul de celălalt,
Iar valul ne-a spulberat pe nisip.
Da, acum lasă frunzele vântului,
Și cu uitare, durerea moare.
Inima îi era neliniștită,
Cum la părăsit dragostea lui.
Da, al meu, tot ce era,
Nu am putut să ținem cu tine.
Dar, știu, m-ai iubit,
Și nu mă poți uita.
Și ceea ce a trecut, din păcate, a trecut!
Și cerul este un geam închis
Tremurând de vânt la margine,
Unde vă aud cântecul.
Ea a sunat mereu în mine,
Melancolia fină nu se topește.
A aparținut a două:
Eu si tu ─ dragostea mea.
Dar nu putem scăpa din cerc
Aceste nemulțumiri care se luptă în templu.
Și noi fugim unul de celălalt,
Iar valul ne-a spulberat pe nisip.
Trimiteți-le prietenilor: