1.3 Sistemul funcțional al actului motorului de vorbire
Discursul articulat, care stă la baza vorbirii orale, este un act psihomotor, formarea sa este supusă acelorași legi ca formarea oricărei mișcări arbitrare (act comportamental).
Conform conceptului de P.K. Anokhin (1975), un sistem funcțional al oricărui act comportamental include sinteza in primul rand aferente, care programele de acțiune (de program), bazat pe memorie filogenetice și ontogenetice, emoție, reflex orientarea, afferentations situaționale, motivația dominantă și afferentations feedback.
Sistemele funcționale sunt organizații dinamice, autoreglementatoare, a căror activitate contribuie la obținerea unor rezultate importante pentru organismul de adaptare.
Într-un organism viu, se pot distinge patru grupe de rezultate adaptive:
1 - principalii indicatori ai mediului intern, determinând metabolismul normal al țesuturilor; Aceasta include tensiunea arterială, nivelul de zahăr etc.
2 - rezultatele activităților comportamentale care satisfac nevoile biologice de bază ale organismului;
Orice sistem funcțional include următoarele mecanisme universale pentru diferite sisteme:
1 - rezultat adaptiv util (de exemplu, formarea actului de mers pe jos, ca unul dintre tipurile de mișcări voluntare la om);
2 - receptorii rezultat (de exemplu, întregul complex de senzații primite de către organism în timpul mersului pe jos: sensibilitate cutanată, musculară, articulară și de altă natură etc.);
3 - aferenta inversa de la receptorii rezultat la formatiunile centrale ale sistemului functional (adica obtinerea de informatii de catre formatiunile centrale ale sistemului nervos central despre modul in care acest act motor este efectuat);
4 - arhitectura centrală reprezentând asocierea selectivă a elementelor nervoase la diferite nivele (adică toate formațiunile CNS relevante, de exemplu, pentru actul motor);
5 - componentele somatice executive, vegetative și endocrine, inclusiv comportamentul orientat organizat.
Ca formațiune integrată, orice sistem funcțional are proprietăți complet specifice pentru acesta, conferindu-i o plasticitate, mobilitate și un anumit grad de independență față de structurile deja dezvoltate, de diverse conexiuni atât în sistemul nervos central cât și în scara întregului organism. Sistemul funcțional poate implica orice structură corporală situată în diferite locuri. Singurul criteriu pentru utilitatea acestor asociații este efectul final de adaptare pentru întregul organism.
Efectul adaptiv servește sarcinilor de bază ale supraviețuirii organismului sau, într-o oarecare măsură, este vital pentru om. Din aceasta este clar că sistemul funcțional este o organizație fiziologică ramificată care constituie un aparat fiziologic specific care servește la menținerea funcțiilor vitale ale corpului.
Împreună cu sistemele funcționale, care au mecanisme inerente ale unui rezultat final permanent, să mențină homeostazia, există sisteme funcționale care sunt formate pe baza formării unui reflex condiționat, sau prin utilizarea experienței anterioare din memoria internă a creierului.
În ciuda anumitor diferențe calitative ale acestor sisteme funcționale, principalele caracteristici arhitecturale sunt comune: activitatea lor servește la obținerea unui efect adaptiv finit.
Fiecare sistem funcțional este într-o anumită măsură un sistem închis datorită comunicării constante cu organele periferice și mai ales datorită aferenței constante a acestor organe. Starea fiecărui sistem funcțional este strâns legată de calitatea și de numărul de impulsuri aferente. Aceste impulsuri pot fi atât directe, adică care sunt stimulente pentru a comite o acțiune, și înapoi aferente care semnalează calitatea rezultatului acțiunii.
Fiecare sistem funcțional are proprietăți de reglementare care îi sunt inerente ca întreg și absente în părțile sale.
Este extrem de important ca proprietățile de reglementare ale sistemului funcțional să fie în primul rând prin faptul că, pentru orice defect dintr-o parte a acestuia, care conduce la o întrerupere a efectului util, procesele care îl compun sunt restructurate.
Cea mai distinctă regularitate a activității sistemice este scăderea progresivă a importanței influențelor aferente care nu sunt de conducere din suma totală a aferenței sistemului dat (de exemplu, reducerea controlului vizual în mișcările de automatizare). Rezultatul final al micșorării aferenței este întotdeauna păstrarea unor "aferențe de conducere" reziduale, uneori foarte limitate (de exemplu, evaluarea auditivă a vorbirii orale).
Natura integrativă a sistemului funcțional se manifestă prin faptul că pentru orice încălcare a impulsurilor aferente de conducere sau în cazul unei deviații a rezultatului final, "aferente rezervelor" intră instantaneu, adică Impulsuri anterioare "nesemnificative", ca urmare a faptului că sistemul funcțional în ansamblul său își păstrează arhitectura utilă pentru organism.
Trimiteți-le prietenilor: