Yurkom 74

Procedura judiciară internațională este un mijloc de soluționare pașnică a diferendelor. constând în examinarea litigiului de către Curtea Internațională de Justiție și luarea unei decizii în acest sens, de regulă, obligatorie pentru părți.

• ordinea formării;
• competență;
• structura instanței internaționale;
• normele de bază ale procedurilor judiciare.

Adesea, aceste reguli de procedură sunt elaborate și adoptate nu de către statele fondatoare, ci de instanța internațională în sine.

Recursul statelor asupra procedurii judiciare internaționale se efectuează fie pe baza unui acord încheiat special în acest scop, fie pe baza unei obligații prealabile în baza unui tratat internațional. Se compune din două părți:

• proceduri scrise (proceduri);
• proceduri orale (proceduri).

În cursul procedurii scrise, părțile trimit memorandumuri, contramemne și, dacă este necesar, răspunsuri la acestea, precum și toate celelalte materiale necesare, instanței.

O audiere orală constă în audierea de către o instanță a martorilor, a experților, a reprezentanților, a avocaților și a avocaților părților.

Condițiile și formele de prezentare a argumentelor părților sunt stabilite de regulamentul de procedură sau de instanța însăși. Dacă este necesar, poate efectua o investigație suplimentară sau poate numi un expert.

Instanța are obligația de a soluționa problema jurisdicției asupra litigiului și dacă ajunge la concluzia că este competentă să soluționeze soluționarea litigiului, atunci își începe examinarea pe fond. Audierea cauzei în instanță se face, de obicei, în public. Audierile instanței de judecată la finalul ședinței au loc într-o sesiune închisă și sunt ținute în secret. Decizia instanței este definitivă, este obligatorie numai pentru părțile implicate în cauză și numai în acest caz. Curtea Internațională de Justiție, în conformitate cu statutul său, are dreptul să sublinieze la proces necesitatea adoptării așa-numitelor măsuri temporare, care sunt aduse în atenția Consiliului de Securitate al ONU.

Curtea Internațională de Justiție

Curtea Internațională de Justiție a fost înființată prin Carta Organizației Națiunilor Unite în 1945 ca organ jurisdicțional principal al Națiunilor Unite. Toate statele membre ale Națiunilor Unite sunt părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție. Orice stat care este parte la Statutul poate aduce eventual litigiul la Curte. Curtea Internațională de Justiție poate lua în considerare orice problemă care se referă la dreptul internațional.

Curtea funcționează în conformitate cu statutul, care face parte integrantă din Carta ONU și cu normele sale. A început să lucreze în 1946.

1. în conformitate cu dreptul internațional al litigiilor care i-au fost supuse spre examinare de către state;
2. furnizarea de avize consultative cu privire la aspectele juridice solicitate în mod corespunzător de către organele Națiunilor Unite și agențiile sale specializate.

Instanța este compusă din cincisprezece membri, iar în componența sa nu pot fi doi cetățeni ai aceluiași stat.

1. litigiile dintre stat și organizațiile internaționale;
2. litigiile dintre două organizații internaționale;
3. declarații scrise sau orale ale persoanelor sau corporațiilor;
4. cazuri privind dreptul penal internațional.

• interpretarea contractului;
• orice problemă de drept internațional;
• existența unui fapt care constituie o încălcare a unei obligații internaționale;
• caracterul și valoarea compensației datorate pentru încălcarea obligațiilor internaționale.

Curtea Internațională de Justiție poate examina cazul numai dacă statul în cauză și-a dat consimțământul într-un anumit mod de a deveni parte în procedura în fața Curții.

• prin semnarea unui acord special;
• includerea în tratat a unui articol în care statul acceptă în prealabil să accepte competența Curții în cazul unui litigiu privind aplicarea acestui tratat;
• o declarație unilaterală care recunoaște competența obligatorie a Curții față de orice alt stat (aproximativ 75% din litigii au fost transmise Curții printr-o declarație unilaterală).

1. convențiile internaționale, atât generale, cât și speciale, care stabilesc reguli care sunt recunoscute cu certitudine de către statele aflate în conflict;
2. obiceiul internațional ca dovadă a practicii universale recunoscut ca normă juridică;
3. principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
4. judecățile și doctrinele celor mai calificați specialiști în drept public din diverse națiuni ca ajutor pentru definirea normelor juridice.

Cu toate acestea, aceste condiții nu restricționează dreptul Curții de a soluționa cazul exaequoetbono (în mod corect și în bunătate), dacă părțile sunt de acord.
Cazurile sunt aduse în fața Curții, în funcție de circumstanțe sau prin notificarea unui acord special sau printr-o cerere scrisă adresată grefierului Curții. În ambele cazuri, trebuie indicat obiectul litigiului și părțile. Secretarul notifică imediat cererea tuturor părților interesate. Instanța are dreptul de a lua orice măsuri temporare care trebuie luate pentru a asigura drepturile fiecărei părți. Până la adoptarea unei decizii finale, mesajul privind măsurile propuse va fi comunicat imediat părților și Consiliului de Securitate al ONU.

Statul care depune cererea este numit reclamant, iar celălalt stat este respondentul.
Guvernul reclamant depune un memorandum la care statul pârât susține un contra-memorandum. Volumul pledoariilor este de zeci de mii de pagini.

Procedurile judiciare se compun din două părți: în scris și oral. Procedura scrisă cuprinde comunicarea Curții și a părților de memorii, Memoriale și răspunsurile la acestea, precum și toate documentele lor justificative și a documentelor. Procedura orală constă în audierea de către Curte a martorilor, experților, avocați și avocați. Cazul este audiat public. Cu toate acestea, părțile pot cere o audiere închisă a cauzei. În cazul în care una dintre părți nu se prezintă în fața Curții, sau nu reușește să își apere cauza, cealaltă parte poate solicita Curții să decidă în favoarea sa. După ce reprezentanții, avocaților și a terminat prezentarea cazului, Curtea eliminat pentru a discuta soluții. Orice decizie privind diferendul se va face cu majoritatea judecătorilor prezenți. Soluția conține argumentele pe care se bazează. Orice judecător are dreptul de a-și prezenta opinia diferită. Decizia Curții este definitivă și nu poate fi contestată. Cererea de reexaminare a deciziei poate fi declarată numai pe baza faptelor nou descoperite, care, prin natura lor, pot avea o influență decisivă asupra rezultatului cauzei și că, în atingerea deciziei nu au fost susținute de către orice instanță, partea care solicită revizuirea. Nici o cerere de revizuire nu poate fi revendicată după zece ani de la data deciziei.

Decizia Curții este emisă ca un document bilingv cu versiuni în limba franceză și engleză și. ca regulă, este de 50 de pagini în fiecare limbă. Textul conține trei părți principale:
1) introducere;
2) motivele deciziei Curții;
3) paragrafe operative.

Decizia este obligatorie pentru țări în conformitate cu art. 94 din Carta ONU (fiecare membru al Organizației se angajează să respecte decizia Curții în cazul în care este parte). Dacă deciziile Curții nu sunt îndeplinite, cealaltă parte în litigiu poate aduce această problemă în atenția Consiliului de Securitate, care are dreptul de a lua măsuri pentru a executa decizia Curții. De exemplu, în 1986, Nicaragua a cerut Consiliului de Securitate să execute hotărârea pronunțată de Curte în favoarea sa în cauza împotriva Statelor Unite (a se vedea mai jos). Cu toate acestea, nu a fost adoptată o rezoluție în această privință, deoarece, în timpul interpretării la reuniunea Consiliului de Securitate, Statele Unite au folosit puterea de veto.

Pe lângă funcțiile de soluționare a unui litigiu internațional, Curtea poate să emită avize consultative cu privire la orice chestiune juridică, cererea oricărei instituții autorizate să facă astfel de solicitări în baza Cartei Națiunilor Unite sau în temeiul prezentului statut. Avizele consultative nu sunt obligatorii. Cu toate acestea, potrivit unor tratate internaționale, acestea sunt recunoscute ca fiind decisive pentru părțile în litigiu.

Trimiteți-le prietenilor: