1. Conștientizarea istorică a ființei
2. Conceptul de "societate"
3. Structura societății
1. Conștientizarea istorică a ființei
Întrebarea a ceea ce este, este în mod constant prezentă în orice filozofie. A apărut împreună cu nașterea filosofiei și o va însoți în mod constant, atâta timp cât există o umanitate gânditoare.
Potrivit lui Aristotel, ființa este o substanță vie care se caracterizează prin principii: în primul rând, fiecare lucru este un fapt independent, la care ne îndreptăm atenția (principiul materialității sau caracterul real al unui lucru); în al doilea rând, fiecare obiect are o structură, părți ale cărora sunt legate între ele; în al treilea rând, fiecare lucru indică în mod necesar originea sa (principiul cauzalității); al patrulea, fiecare lucru are propriul scop specific (principiul scopului). Substanța ca fiind baza fundamentală a tuturor lucrurilor nu este așa, dacă nu îi lipsește cel puțin una dintre aceste componente ale ființei, fiecare dintre aceste momente fiind luată ca o adevărată abstractizare.
Pentru filozofia antică, într-un fel sau altul, există o disjuncție inerentă între ființă și gândire în toate aspectele: epistemologic, ontologic și etnic. În același timp, a pus bazele cunoașterii a ceea ce există în secolele următoare a omenirii (îndreptățirea adevărului, a bunului, a frumuseții, a libertății prin conceptul ființei, activitatea creativă a ființei și dialectica ființei etc.).
În Evul Mediu, așa-numita dovadă ontologică a existenței lui Dumnezeu a luat forma, constând în derivarea Ființei Absolute de la conceptul de ființă, și anume: ceva mai mult decât nu poate fi gândit, nu poate exista numai în minte. În caz contrar, ce vă puteți gândi și existența în afara minții, care contrazice premisa inițială.
În epoca Renașterii și mai ales în New Times, are loc secularizarea (secularizarea) filosofiei, iar mai târziu o diviziune tot mai evidentă a filozofiei și a științei naturale. Fiind conceput ca ceva corporal, material, ca o realitate obiectivă, opus omului și minții sale. Natura este concepută în afara relației cu omul, ca un fel de mecanism care acționează singur, iar universul ca mașină. Aceste idei sunt un produs al succesului enorm al mecanicii, de la care au fost derivate principiile filosofice fundamentale și care a fost considerat un model pentru toate celelalte științe.
Pentru conceptul de a fi o nouă perioadă caracteristică abordare substantival: Essence (substrat indestructibil și nemodificat fiind, limitând baza) și accidentele sale (proprietăți) derivate din substanța și schimbarea-over.
În dialectica hegeliană, identitatea ființei și a gândirii trece prin toate etapele triadei. La început, o ființă nedefinită și abstractă, lipsită de definiții, este indistinguizabilă de gândire (ca universalitate). Trecând prin pașii definiției concrete, ființa și gândirea pot diferi, coincisând nu cu fuzionarea completă la sfârșitul sistemului. Hegel se referă aici la "argumentul ontologic" (adică dovada existenței lui Dumnezeu).
Articole similare
-
Rezumat - obiecte și subiecte de politică socială - stat, lege
-
Persoanele în vârstă ca obiect al muncii sociale - sociologie
Trimiteți-le prietenilor: