Învinuirea este una dintre păcatele interzise de cele Zece Porunci; constă în faptul că o persoană dorește să dețină ceva care nu îi aparține. Subiectul invidiei poate fi atât bogăția materială, cât și lucrurile intangibile (frumusețea, succesul, virtutea etc. vezi Eclesiastul 4: 4). Faptul că încrederea în Dumnezeu presupune tot ceea ce omul are vine de la Dumnezeu: „Orice dar bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu există nici o variație sau umbră de mutare“ (Iacov 1 .: 17). În același timp, este important ca Dumnezeu să dea fiecărei persoane ceea ce are nevoie în conformitate cu planul lui Dumnezeu. Dorința de a poseda ceea ce Dumnezeu a dat unei alte persoane, prin definiție, contrazice planul Creatorului. În plus, invidia conține dorința omului de a-și exercita voința împotriva voinței Creatorului. De aceea, invidia este distructivă pentru o persoană: "O inimă blândă este o viață pentru trup, iar invidia este un putregai pentru oase" (Proverbe 14:30). Închiderea devine cauza cruzimii și violenței oamenilor unul peste celălalt: invidiosul încearcă să obțină prin forță ceea ce nu este al lui (Mic 2: 2). Astfel, invidia, ca și mai mult, este o încălcare a legii comune pentru toți oamenii cu privire la iubirea față de vecinul (Romani 13: 9).
Apostolul Pavel, în scrisoarea sa către Galateni, cuprinde invidia în numărul de "fapte ale cărnii", opuse lor de roadele Duhului. În plus, apostolul, în scrisoarea sa adresată lui Timotei, subliniază că invidia nu vizează neapărat bunurile materiale. Un motiv foarte important pentru aceasta este dorința de primat și de putere. Cel mai viu și tragic exemplu al invidiei este invidia fariseilor și scribilor către Domnul Isus Hristos, care au dus la moartea crucii Mântuitorului.
Texte pentru subiectul:
Cartea Eclesiastului sau predicatorul Ch. 4, art. 4
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: