Etica a apărut mai mult de două și jumătate de mie de ani în urmă, când, ca urmare a diviziunii sociale a activității cognitive teoretice a muncii, sa separat de conștiința morală directă practică.
Apariția termenului "etică" ca disciplină filosofică specială este asociată cu numele lui Aristotel. Conceptul de "etic", din care provine etica, a fost format de Aristotel pe baza cuvântului "ethos", care însemna obiceiuri, obiceiuri, obiceiuri.
Cuvântul grecesc "ethos" a fost tradus de gânditorul român Cicero la cuvântul latin "mores", pe baza căruia a fost format un adjectiv "moralis" (moral). Ulterior, din adjectivul "moral" a fost format substantiv "moralitate" (moralitas), care este echivalentul latin al termenului antic grecesc "etică".
Astfel, după etimologie, cuvintele "etică", "moralitate", "moralitate" în discursul de zi cu zi sunt folosite ca sinonime. Cu toate acestea, filozofia a dezvoltat o tradiție de a distinge aceste concepte.
Termenul "etică" înseamnă, de obicei, cunoștințe teoretice, știință.
Sub noțiunile de "moralitate" și "moralitate" se află subiectul studiat de această știință, o formă specială de conștiință socială sau de activitate umană.
Astfel, etica este o doctrină a moralității, asimilarea morală a realității de către om.
În mod tradițional, filosofia este considerată ca include ontologie, epistemologie, etică și estetică. Etica ca disciplină filosofică într-o măsură mai mare sau mai mică rezolvă multe întrebări filosofice, inclusiv problemele ontologiei și teoria cunoașterii.
Etica ca disciplină filosofică este o doctrină profund teoretică care explică natura moralității, lumea complexă și contradictorie a relațiilor morale, aspirațiile mai înalte ale omului.
Caracteristicile eticii în cadrul filosofiei constau în faptul că etica constituie partea normativă și practică a sistemului de cunoaștere filosofică. Distincția esențială a eticii este normativitatea ei. Aristotel, iar după el și mulți alți filosofi le-a considerat etica ca o filozofie practică, scopul final al căruia este producerea de valori mai degrabă decât de cunoaștere. Acesta stabilește baza de valoare pentru activitatea umană.
Etica urmărește să clarifice comun al ordinii morale a lumii, întreaga varietate de manifestări ale moralității: ceea ce este bun, omenirea, viața este adevărat, ceea ce este scopul omului, ceea ce face ca viața umană sens, fericit, etc. Etica studiază sursa originii valorilor morale, natura generală a moralității, specificitatea și rolul ei în viața umană.
Etica ca teorie a moralității stabilește o legătură logică între evaluările morale, sunteți legile în conformitate cu care judecățile sunt elaborate, chemate să ghideze acțiunile oamenilor. Etica nu întocmește recomandări concrete privind modul de a acționa în acest sau acel caz, ci formulează doar principii generale abstracte pe care pot fi construite evaluări și recomandări specifice.
Din caracterizarea eticii ca o teorie a moralității, care are o orientare normativă și practică, două funcții importante ale eticii urmează: cognitiv și normativ.
Etica este o știință filosofică, obiectul studiului căruia este moralitatea.
Etica nu creează norme, principii și reguli de comportament, evaluări și idealuri, dar studiile teoretic generalizează, sistematizează și caută să justifice normele, valorile și idealurile comune. Pentru a face acest lucru, trebuie să dezvăluie sursa de origine a normelor morale, valorilor și idealurilor, natura generală a moralității și rolul ei în viața omului și a societății și să dezvăluie modelele funcționării sale. În condițiile crizei de dezvoltare socială, etica oferă o schimbare a sistemelor morale normative-valoare.
Pentru a sistematiza GN. Kuzmenko distinge următoarele elemente în structura moralității:
1) conștiința morală (socială și individuală);
2) practica morală;
3) relațiile morale.
Principalele funcții ale moralității:
1) Funcția de reglementare. Moralitatea, cu ajutorul unei abordări valorice a activității umane, armonizează și optimizează relațiile dintre oameni pe baza idealurilor comune, a principiilor comportamentului etc.
2) Funcția cognitivă. Intrând în relațiile morale, o persoană se cunoaște cu tot soiul de experiență culturală acumulată de omenire, primește cunoștințe morale speciale.
3) Funcția educațională. Cunoașterea morală este o condiție importantă pentru formarea personalității, atașamentul ei la valori superioare. În afara domeniului moral, o persoană nu poate fi un artist cu drepturi depline, om de știință, antreprenor etc. Moralitatea dă fiecărei activități concrete o semnificație universală.
4) Funcția orientată spre valoare. Plecând de la reprezentările morale, o persoană compară în mod constant realul cu idealul, existența cu cele datorate. Acest lucru îi permite să-și adapteze comportamentul, să determine vectorul dezvoltării sale spirituale.
Pe lângă aceste funcții, este de asemenea posibil să se facă distincția între una umanizantă (adică ridicarea unei persoane peste viața obișnuită, dezvăluirea adevăratului sens al vieții), viziunea asupra lumii, comunicarea etc.
Articole similare
Trimiteți-le prietenilor: