Cartea - moartea ma va astepta - fedoseev gregory - citit online, pagina 32

-- Prietenii au venit!
-- strigă Vasily Nikolaevich.

Noi, împreună cu bătrânul, trecem două surse, dispar în adâncurile defileului. Suntem rătăciți în toată ziua. Această campanie nu a înlăturat nici o îndoială și nu a făcut nicio modificare în planurile noastre. Am văzut doar pantele sudice ale coamei, dar nu au dat o imagine completă a acestor munți.







În tabără a venit a doua zi seara.

-- De ce ai stat atât de mult?
-- Vasily Nikolayevich ne întâlnește și cred că din tonul său sa produs o nenorocire nouă pentru locuitorii parcării noastre singuratice.

-- Trofim nu sa întors ieri, nici astăzi.

-- E aici. Da, este posibil să obțină ceva meritat din partea lui, el sa întărit - nu știu - asta e tot! Gleb sa sculat din cort.

-- Unde ai plecat de la Trofim?
-- Îți cer.

-- Nu este mic, a plecat, a plecat, dar nu știu unde.

-- Dar te-ai dus la vârful cheii, de ce te-ai întors singur? Ce sa întâmplat?

-- Da, tu ai rămas, ca și cum am furat sau am omorât pe cineva.

-- Încă nu ar fi de ajuns! În cazul în care Trofim, răspundeți!
-- și mă simt furios mângâind-mă.

-- Spun, nu știu, - Gleb încăpățânat.
-- Am rămas la odihnă, dar nu a vrut, a continuat el. M-am întors.

-- De ce sa întors?

Gleb este tăcut, pași greoi de la picior la picior și mă privește cu ochii deschiși.

-- Căutarea este necesară, este obligatoriu să căutați, poate, o problemă cu ce.
-Ulukitkan străpunge Gleb cu ochi necuviți și adaugă furios: "Ce oameni subțiri există." Un câine și că nu trebuie să părăsești taiga, dar ai lăsat un tovarăș!

-- Sunt gata, acum Nikolai va coace prăjiturile, voi merge la căutare ", spune Vasile Nikolaevici.

-- Să mergem împreună. Gleb va lua cu el și acolo, la fața locului, vom aranja o curte pentru el, dacă s-ar întâmpla ceva cu Trofim.

-- El nu va merge nicăieri, dar vom lua - vom obține încă durere, - proteste Vassily Nikolaevich.

Gleb este tăcut, jenat. El, ca un ganditor, se ciocnește în tăcere pe loc.

-- Nu te-am învățat pe tine, Gleb, pe râu, dar, părea că, în clipa în care trebuia să mă gândesc greu să trăiesc. Nu te-ai aruncat în necaz și ce ai făcut?
-- Îți cer.

Gândurile îngrozitoare mă surprind. Știu natura natală, ingenioasă a lui Trofim. Nu putea să rămână un martor tăcut la indolence și indiferență ale lui Gleb și, pe acest motiv, ar putea apărea neînțelegeri între ele. Știm de ce este capabil Gleb? La acest gând, mă simt foarte fierbinte.

Vasily Nikolayevich este deja în picioare cu un rucsac în spatele umerilor. Nu vreau să părăsesc tabăra și căldura focului, dar cu gândul că trebuie să vă aruncați imediat în groapa umedă - un răcnet trece prin corpul meu. Dar trebuie să mergem. Dacă sa întâmplat ceva cu Trofim, el ne așteaptă.

Sunt gata, de asemenea. Un rucsac, o carabină, este în mâinile bipodelor. Mai multe gropi de aer fierbinte, si parasim parcarea. Dar ce este asta? Câinii deveneau dintr-o dată alertați, apoi ambii s-au grabit direct prin tufișuri, spre sursă.

Am întârziat. Din trotuare se arată Trofim. El nu-și mișcă picioarele, ciudat și, se pare, dacă nu ar fi fost pentru personalul din mâinile lui, ar fi căzut mult timp în urmă. Hainele de pe ea sunt sfâșiate, ude, chipul colorat cu variolă, sa scufundat. Este evident că el nu are nici o putere și numai voința lui îl conduce.

-- Cui sunteti, frate, ca un adevarat vagabond! L-aș fi văzut pe Nina!
-spune Vasiliu Nikolaevici, scos-o de pe rucsac.

-- Să se încălzească sufletul, apoi ne vom gândi la Nina - răspunde el și el însuși tremură ca un aspen în vânt.

Își întinde mâinile albastre la foc, apucă căldura cu gura deschisă și îmi atrage cu atenție privirea, ca și cum ar încerca să ghicesc dacă știu ce sa întâmplat. Alături de mine stă Gleb jenat. Nu-și ia ochii de la Trofim și încearcă să ghicească ceva pe fața obosită, dar nici nu vrea să se uite la el.

-- Aici pe defileu pentru orice nu poți să treci mașini de nivelare, - spune Trofim, - oriunde te-ai tknis - resturi, placer, și deoparte nu te poți întoarce, roci.







-- Până la vârf a mers? Există un loc scăzut?

-- Nu, Ulukitkan, nu a mers acolo, dar, aparent, locul este scăzut. Numai înainte de el este încă imposibil să ajungi cu cerbul.

-- Și de ce nu a plecat Gleb cu tine, ce sa întâmplat?
-- Nu pot să suport.

-- Și el însuși nu a spus?

-- Spune că nu ai vrut să stai jos cu el, ai mers înainte și nu te-a putut prinde.

Trofim se uită la Gleb în tăcere, fără rost, și am observat cum se făleau falcile pe fălcile sale comprimate.

-- Ce sa întâmplat cu tine?
-- Mă întreb.

-- Toate acestea sunt nonsens. Nu merită să vorbim. E rău că nu am găsit pasajul, m-am despărțit, am fost epuizat.

-- Ce să gândiți dacă nu există carne? Acum ar fi o carne de oaie, este o altă chestiune ", răspunde reproșător, dar imediat începe să se înfurie în jurul focului.

Trofim a coborât la râu, și-a scos pantofii și, luând cămașa, a început să-l clătească cu apă murdară. Gleb nu-și scoase ochii de pe el și i-am văzut chipul, ca și cum ar fi călcat într-o căldură interioară, cât de greu a suflat, luptându-se cu gânduri neobișnuite care i-au străpuns brusc prin el. L-am văzut prima oară în acest stat și nu mi-am dat seama ce se acumula în sufletul lui.

Așa că a ieșit de la focul de tabără până la țărm și sa oprit brusc, se pare că dorea să se întoarcă, dar picioarele lui au devenit încăpățânate, au mers până la râu. Ne-am prăjit urechile, neînțelegând ce voia. Un lucru a fost clar că toate acestea au avut o legătură directă cu evenimentele care au avut loc ieri în cheiul sursei de est.

Trofim, fără îndoială, a auzit cum se apropia Gleb, amestecând picioarele pe pietricele, pe măsură ce se opri lângă el. Dar nici nu se întoarse. Și tipul stătea în fața lui cu mâinile în jos, supus, sumbru. Pentru o clipă a existat o tăcere obositoare. Dar Trofim se ridică, începu să deșurbe încet cămașa. Ceea ce îi spuse Gleb - nu am auzit, dar el sa întors brusc la el și, măturând sabia, la lovit cu o cămașă strânsă.

Gleb se răsuci, își făcu mâna cu mâinile, se repezi înainte, dar Trofim repetă lovitura. De sub picioarele tipului, pietrele s-au alunecat, corpul îndoit, în ultima încercare de a ține, și a căzut în apă, ridicând un post de pulverizare deasupra lui.

Trofim, încă în grabă, la prins pe Gleb la picioare, la ajutat să iasă din apă, la împins.

-- Conștiința timpurie rătăcită, bizonul de ferăstrăni nu mănâncă nici măcar ", a spus el, scoțând punga,

În spatele calmului exterior al lui Trofim a fost o furtună. Era evident din petele roșii de pe față, felul în care mâinile îi tremurau. De mult timp nu am văzut-o pe Trofim într-o stare atât de agitată, dar o forță interioară extraordinară împiedica mânia acestui om.

Gleb era umed, mizerabil, singur. De la furtunul de haine i se scurge apa. Dintr-o dată Trofim se întoarse spre Gleb, trase fără să-și ia jacheta umedă, împletită din ea și se duse la foc.

El nu a făcut scuze. Și oamenii au așteptat în tăcere, încă sub impresia acestei scene neplăcute. Și Trofim nu a putut să reziste, explică cu reținere:

-- Ieri am căzut în urmă cu produsele, am gropit totul și n-am continuat. Lasă-l să știe că există o bucată de prăjitură în taiga.

Acest Trofim a revenit celor flămânzi, fiind evident din cât de mult și cu nerăbdare a mâncat la cină.

Între timp, o ceață dură de hoți se aluneca imperceptibil de pe stânci până la fundul defileului și o umbra neagră înfășura tabăra. Am fost la foc la locul de muncă. A fost necesar să se pregătească o altă radiogramă la sediul central și să se răspundă comandanților părților pentru cererile lor. Ulukitkan își repara șaua. Gleb stătea lângă el. Pe fața lui sumbră dansau curbe de flacără.

-- Ascultă, Ulukitkan, de ce mă atacă?
-- întrebă el într-o voce melancolică.

Bătrânul își așeză șaua, se uită la el cu o privire lungă și interesantă.

-- De ce ai venit la noi în taiga?
-- întrebă brusc.
-- Dacă mâinile tale sunt mai scurte decât picioarele tale de la locul de muncă și nu ai nevoie de un prieten - vei dispărea aici ca un zmeu fără aripi. Și în gura ta nu ai o limbă, ci un câine nebun, cred. Învață să fii tăcut.

Ulukitkan se întoarse de la Gleb, gândindu-se la încheierea conversației, din nou luând șaua în mână. Dar ultima sa frază sa scufundat adânc în memoria mea. Chiar credeam că am făcut o mare descoperire: "Învățați să rămâneți tăcut" este o altă înțelepciune populară veche care nu și-a pierdut prospețimea.

Fiți capabil să păstrați liniște când este greu!

O jumătate de oră mai târziu tabăra a adormit. O briză caldă a alergat de pe câmpii îndepărtate, strălucind frunzișul somnoros. A dispărut și focul. Lângă el stătea Gleb, singur, ca un ciob în stepa, uitat de toată lumea. Îmi pare rău pentru el, dar m-am gândit: lăsați-l să rămână, să bea paharul amar de meditație până la sfârșit.

Dar când am adormit, am auzit vocea lui Trofim:

-- Du-te, diavolul cruce, la mine în baldachin. Tu, Soldin, chiar și pentru noapte, nimeni nu a sunat.

Și l-am auzit pe Gleb umblând ușor spre trestia lui Trofim, dezbrăcându-se, lăsându-se să doarmă și cât de repede amândoi sforăiau pașnic.

Dimineața, cerbul se asamblează. Petrecem aproximativ zece minute pentru a prinde Bayutkan. Și așa în fiecare zi. Dar Ulukitkan îi place. Cu ce ​​emoție el urmărește după el, aranjează capcane, amenință represalii, dar, prins, nu atinge degetul și, cu siguranță, va pune o mână de sare pe buza cerbului. Bayutcan iubește pentru sălbăticie, pentru o dispoziție mândră și este atașat de el. Uneori se ridică și începe să-și zgârie buzele, croșetat cu păianjeni, în jurul spatelui bătrânului, și apoi fața plată a dirijorului este extrem de drăguță.

Caravana începe să se miște. De la parcarea din adâncurile munților, alergările pe care le-am făcut anul trecut, când Ivaksky trece în căutarea, se execută. Sub picioarele traseului. Ne conduce spre bordul prin sursa din stânga, urcă pe deal și noi, fără aventură, ajungem la cheia Tas-Balagan. Un flux de sticlă transparentă cade dintr-o înălțime nebună și numai aici, ajungând la patul defileului, se odihnește pe nisipul alb, în ​​crânguri adânci.







Articole similare

Pagina anterioară

Pagina următoare

Trimiteți-le prietenilor: